CSJ. Decizia nr. 4110/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4110
Dosar nr. 4271/2002
Şedinţa publică din 17 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 9 martie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul G.S. a chemat în judecată, în temeiul art. 504 C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ., Statul Român, solicitând despăgubiri materiale şi morale în cuantum de 1.270.000.000 lei pentru arestare şi condamnare pe nedrept.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în urma unei erori judiciare a fost arestat şi condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru tentativa la infracţiunea de furt calificat, ulterior, în judecarea unei cereri de revizuire stabilindu-se că fapta imputată fusese săvârşită de o altă persoană, care îi sustrăsese actul de identitate.
În urma administrării probei cu înscrisuri şi declaraţii ale martorilor, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 951/7 decembrie 2001 a admis în parte acţiunea, şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 58 milioane lei cu titlul de despăgubiri materiale şi 50 milioane lei cu titlu de daune morale, precum şi la cheltuieli de judecată.
A constatat instanţa că sunt întrunite cerinţele art. 504 C. proc. pen., reclamantul fiind condamnat şi arestat pe nedrept, despăgubirile solicitate fiind numai în parte dovedite prin probele administrate.
Împotriva sentinţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Apelurile au fost admise prin Decizia civilă nr.280/12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a schimbat în tot sentinţa şi pe fond a respins acţiunea, respingând în acelaşi timp apelul declarat de reclamant.
A reţinut instanţa de apel că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Or, a conchis instanţa de apel, reclamantul nu a făcut toate demersurile necesare în procesul penal pentru a asigura desfăşurarea expertizei criminalistice grafologice care ar fi permis aflarea adevărului încă în acea fază procesuală, iar nu doar ulterior, cu ocazia judecării revizuirii hotărârii penale.
Reclamantul a atacat cu recurs Decizia instanţei de apel, susţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7,8,9 şi 10 C. proc. civ.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în combaterea recursului.
Curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, cu consecinţa modificării deciziei recurate şi a păstrării hotărârii instanţei de fond, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 504 din C. proc. pen. în forma de la data investirii instanţei situat în capitolul intitulat „Repararea pagubei în cazul condamnăriisaualluăriiuneimăsuripreventivepenedrept",oric.
persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori acea faptă nu există.
Iar potrivit art. 48 alin. (3) teza I din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Astfel cum s-a decis în contenciosul constituţional prin Decizia nr. 45/1998, principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
În speţă, din examinarea dosarelor penale ataşate, rezultă fără dubiu că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, fiind cercetat, judecat şi condamnat pentru o faptă pe care nu a comisese, astfel cum s-a stabilit ulterior în calea extraordinară de atac a revizuirii. Prezumţia sa de nevinovăţie a fost grav încălcată prin modul de desfăşurare a anchetei penale şi a procesului penal în faza de judecată, care s-a soldat cu condamnarea sa la 1 an şi 6 luni închisoare, deşi pe tot parcursul procesului s-a apărat, arătând că actul său de identitate fusese sustras, astfel explicându-se găsirea sa asupra adevăratului făptuitor, surprins în flagrant delict.
Pornind de la împrejurarea că reclamantul nu a depus suficiente scripte de comparaţie în vederea efectuării expertizei criminalistice a scrisului, instanţa de apel a considerat că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 281/2003).
Această statuare a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Textul invocat, stabilind excepţia de la regula reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare, trebuia să fie interpretat strict şi restrictiv. Astfel, el excludea de la dreptul la repararea pagubei numai persoana care cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Or, reclamantul, inculpat pentru o faptă pe care nu o săvârşise, şi-a susţinut în permanenţă nevinovăţia, solicitând audierea unor martori care au atestat că întreaga săptămână lucrase în schimbul de noapte, astfel că era imposibil să fi săvârşit tentativa de furt din autoturism de care a fost acuzat. Chiar proprietarul autoturismului, care l-a văzut pe făptuitorul surprins în flagrant a menţionat în faţa instanţei penale că este vorba despre o altă persoană. Cu toate acestea, reclamantul din cauza de faţă a fost condamnat, susţinându-se că hotărâtoare a fost lipsa depunerii de către acesta a unor suficiente probe de scris.
Acest fapt nu putea, în nici un caz să constituie intenţie sau culpă gravă în împiedicarea aflării adevărului, în sensul art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Ca atare, văzând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului se va admite, cu consecinţa modificării deciziei pronunţate în apel, în sensul că se vor respinge apelurile declarate de Parchet şi de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 951/2001 a Tribunalului Bucureşti.
Constatând că printr-o echilibrată şi atentă apreciere a probelor instanţa de fond a admis în parte acţiunea, această hotărâre va fi păstrată integral în urma modificării doar în parte a deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul G.C.S. împotriva deciziei nr. 280 din 12 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că respinge apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 951 din 7 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4111/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 411/2002. Civil → |
|---|
