ICCJ. Decizia nr. 422/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 422.
Dosar nr. 967/2002
Şedinţa publică din 23 octombrie 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 iulie 2000 la Tribunalul Municipiului Bucureşti N.D. şi N.E. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti pentru a se constata pentru primul reclamant existenţa dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.3, et.1, din imobilul situat în Bucureşti, şi pentru reclamantă nelegalitatea deciziei nr. 1321 din 22 septembrie 1991 a fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti – Comitetul Executiv, sub aspectul trecerii în proprietatea statului fără plata cotei de 1/2 aparţinândlui N.D., cât şi a cotei de 1/2 din acelaşi apartament aparţinând E.N., trecută în proprietatea statului cu plată.
La termenul din 1 noiembrie 2000 reclamanţii şi-au completat acţiunea în ceea ce priveşteidentificarea bunului trecut în proprietatea statului prin Decizia menţionată, acesta fiind apartamentul 3 din imobilul din str. S. nr. 3 şi nu din imobilul din str. S. nr. 5, sector 2, precizând că ei au avut în proprietate apartamentul 3 situat în imobilul din str. S. nr.5.
Totodată, în temeiul art. 57 şi art. 58 C. proc. civ. au fost chemaţi în judecată şi N.I. şi N.A., care în calitate de chiriaşi, ar putea să pretindă un drept de proprietate asupra apartamentului revendicat. Şi în adevăr prin întâmpinarea înregistrată la 17 ianuarie 2001, aceştia au confirmat că sunt proprietarii apartamentului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1858 din 19 decembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, prin S.C. A.S.A. şi au solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 11 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a au fost respinse ca nefondate toate capetele de cerere ale acţiunii principale, cât şi cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi împotriva intervenienţilor N.A. şi N.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanţii au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul în litigiu, ce a fost preluat de stat prin Decizia nr. 1321/1981, dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ce în adevăr nu a fost comunicată celor în cauză. Dar aceasta şi-a produs efectele astfel cum s-a reţinut şi prin sentinţa nr. 933/1996 a Judecătoriei sectorului 2, astfel că nu poate fi admisă cererea ce viza anularea acestei decizii. Având în vedere că intervenienţii sunt în posesia imobilului, nu poate fi admisă cererea în revendicare împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu au calitate procesuală pasivă. A fost respinsă în consecinţă şi cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri, a fost admis prin Decizia nr. 544 din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel, secţia a III-a civilă, prin care a fost anulată sentinţa în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind revendicarea imobilului şi respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane. S-a dispus schimbarea sentinţei în ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu şi nelegalitatea deciziei administrative. Rejudecând cauza, instanţa de apel a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanţi şi a constatat că aceştia sunt proprietarii apartamentului nr. 3 situat în str. S. nr. 5. S-a constatat nulitatea deciziei nr. 1321/22 septembrie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti. Apoi au fost obligaţi toţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prevederile Decretului nr. 223/1974 contraveneau Constituţiei din anul 1965, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată în anul 1948, potrivit căreia orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. S-a avut în vedere că Decizia de preluare a apartamentului de către stat nu a fost comunicată proprietarilor şi ca urmare este nulă. Referitor la titlul de proprietate invocat de intervenienţi, s-a apreciat că actul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat preferabil faţă de titlul deţinut de reclamanţi, întrucât bunul a fost dobândit de la un neproprietar.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursurile de faţă Primăria municipiului Bucureşti şi intervenienţii N.I.şi N.A., criticând-o ca nelegală şi netemeinică în condiţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În motivarea primului recurs se arată că în adevăr, prin Decizia nr. 1321 din 22 septembrie 1981 a fost trecută în proprietatea statului cota indiviză de 1/2 din apartamentul în litigiu, la plecarea din ţară a lui N.D. Cealaltă cotă de 1/2 a fost preluată de la N.E., care nu a contestat Decizia şi a primit despăgubiri. Necomunicarea deciziei către primul reclamant s-a datorat faptului că nu se cunoştea adresa acestuia şi oricum Decizia putea fi contestată în termenul general de prescripţie de 3 ani, cu începere de la 1 ianuarie 1990. Se susţine că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că în mod nelegal s-a dispus anularea lui.
În susţinerea celui de al doilea recurs se arată că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, obligând Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie un imobil în condiţiile în care bunul fusese înstrăinat. Dobândirea apartamentului de către intervenienţi s-a făcut cu respectarea legii, în condiţiile în care nu a existat proces de revendicare sau notificare prin care să li se aducă la cunoştinţă chiriaşilor intenţia de retrocedare.
Recursurile sunt întemeiate şi pentru că motivele sunt asemănătoare şi cuprind cereri în acelaşi sens, de menţinere a soluţiei instanţei de fond, vor fi analizate împreună.
Este exact că la 1 noiembrie 2000, reclamanţii au chemat în judecată şi pe N.I. şi N.A. care ar putea să pretindă că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi apartament, însă conform art. 57 şi urm. C. proc. civ., ei au dobândit calitatea procesuală de intervenienţi şi nu de pârâţi.
Recursurile sunt întemeiate şi în raport de cele hotărâte prin sentinţa civilă nr. 933 din 6 februarie 1996 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 2408 din 28 octombrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost respinsă acţiunea soţilor N. în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, având acelaşi obiect şi anume constatarea că sunt titularii dreptului de proprietate, precum şi nelegalitatea deciziei nr. 1321/1981 dată de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, precum şi obligarea pârâţilor, deci şi S.C. A. S.A. chemată în judecată, de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. 3 situat la adresa menţionată. În motivarea hotărârii se analizează cele două decizii de preluare a apartamentului în cotă de 1/2de la fiecare soţ, prima dată cu ocazia rămânerii în străinătate a lui N.D. şi apoi la cererea E.N., care a primit despăgubiri.
Prin urmare, rezultă că cererile vizând preluarea nelegală abuzivă de către stat a bunului în litigiu a mai format obiectul judecăţii, astfel că în raport de prevederile art. 1201 C. civ., cea de a doua cerere nu poate fi admisă. În acest sens este de observat că dispoziţia dată prin hotărârea recurată vizează expres constatarea nulităţii deciziei nr. 1321/22 septembrie 1981 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, care a format obiectul analizei şi în cadrul primului litigiu la care s-afăcut referire, reţinându-se ca „fiind greşită susţinerea în sensul că Decizia menţionată nu constituie titlu de proprietate în accepţiunea art. 1 din Legea nr. 112/1995".
În raport de această hotărâre apare evident eronată soluţia dată în pricina de faţă, prin care se are în vedere dobândirea dreptului de proprietate de către intervenienţi de la un neproprietar şi prin urmare titlul invocat de aceştia nu poate fi considerat preferabil.
Dar, oricum această operaţiune de comparare a titlurilor, nu este operantă în cauză pentru că ea vizează exclusiv ipoteza inexistentă în speţă, când ambele părţi invocă titluri derivate care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură (raport) între ele.
Or, în speţă, titlurile invocate sunt în succesiunea lor într-o strânsă legătură, bazată pe existenţa unui autor comun, care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi pe intervenţia legii, care, originar, a dispus preluarea bunului de către stat şi apoi prin convenţie înstrăinarea lui către intervenienţi.
Dar, titlul de proprietate invocat de intervenienţi este în afara criticii şi poate de aceea nu s-a solicitat în mod expres anularea lui, pentru că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea termenelor şi condiţiilor impuse de art. 9 şi următoarele din Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte nu au fost evidenţiate elemente de rea credinţă din partea dobânditorilor, astfel că aceştia se bucură de protecţia legii, în aplicarea principiului bunei credinţe, prevăzut de art. 1898 C. civ., precum şi de legea specială în materie, art. 46 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele arătate, recursurile de faţă urmează a fi admise şi a se modifica Decizia recurată, în sensul respingerii apelului împotriva soluţiei instanţei de fond.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanţii-intimaţi N.D. şi N.E. urmează a fi obligaţi să plătească intervenienţilor cheltuieli de judecată în valoare de 4.500.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi intervenienţii N.I.şi N.A. împotriva deciziei 544 A din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile 245 din 11 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ.
Obligă reclamanţii la 4.500.000 lei cheltuieli de judecată către intervenienţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi23 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4233/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5816/2002. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
