CSJ. Decizia nr. 423/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 423.
Dosar nr. 1452/2002
Şedinţa publică din 24 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarealucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 648 din 19 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată deV.A.S. împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru autoritate de lucru judecat şi ca nefondată faţă de pârâta J.A., având ca obiect obligarea celor chemaţi în judecată de a preda reclamantului în deplină şi exclusivă proprietate, precum şi în paşnică posesie şi folosinţă imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut învedere că reclamantul a mai iniţiat unproces cu acelaşi obiect şi cauză juridică împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ce a fost finalizat prin sentinţa civilă nr. 478/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel că fiind întrunită cerinţa triplei identităţi prev. de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., cererea nu putea fi admisă.
Cu privire la acţiunea îndreptată împotriva pârâtei J.A., s-a apreciat caracterul nefondat ala acesteia, în condiţiile în care reclamantul nu a probat existenţa vreunei cauze de nulitate în privinţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe,a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a reţinut în esenţă că prima instanţăa avut în vedere corect căfaţă de primul pârât operează excepţia autorităţii lucruluijudecat, iar faţă de cea de a doua pârâtă acţiunea este neîntemeiată,întrucât aceasta a cumpărat imobilul cu bună credinţă, înainte de promovarea primei cereri de revendicare şi fără a fi încunoştiinţată în vreun fel de intenţia fostului proprietar de a-şi redobândi bunul.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recursul de faţă, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în condiţiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., întrucât greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti iar vânzarea s-a efectuat de către Întreprinderea de Administrare Locativă fără a avea o împuternicire expresă din parteaPrimăriei Municipiului Bucureşti. Se susţine că numai prin încălcarea art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-a considerat căaceastă lege este incidentă în cauză şi s-a făcut aplicarea art. 46 din lege.
În sfârşit, se arată în motivarea recursului că prin denaturarea obiectului acţiunii, instanţa de apel s-a derogat de la obligaţia comparării titlurilor de proprietate.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ceurmează:
Instanţa a admis corect excepţia autorităţii lucrului judecat în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, având în vedere că între aceleaşi părţi s-a purtat unalt litigiu cu acelaşi obiect şi cauză juridică. Astfel a fost pronunţată sentinţa civilă nr.1478 din24 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti,secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti de a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 4 apartamente şi teren în suprafaţă de 769 mp.
În cauza de faţă, reclamantul are aceeaşi solicitare, anume obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie un apartament, parte din imobilul ce a făcut obiectul primei judecăţi, e drept cu utilizarea altor termeni cadeplină şi exclusivă proprietate şi paşnică folosinţă şi posesie, ceea ce nu este de natură a schimba obiectul pricinii.
Cât priveşte cauza juridică a celor două litigii, aceasta este numai aparent diferită, pentru că temeiul admiterii acţiunii în revendicare faţă de pârâtul în discuţie nu poate fi anularea contractului de vânzare-cumpărare perfectat cu una din chiriaşele imobilului, ci tot preluarea abuzivă, cu nesocotirea legii aplicabile, ceea ce s-a hotărât cu autoritate de lucru judecat în cadrul primului proces. Şi aceasta, pentru că anularea contractului de vânzare-cumpărare implică restabilirea situaţiei anterioare, ceea ce înseamnă că bunul reintră în proprietatea statului şi nu a proprietarului anterior.
În ceea ce priveşte lipsa unei împuterniciri exprese din partea Primăriei Municipiului Bucureşti către S.C. A. S.A. care a perfectat actul în calitate devânzător este de observat că potrivit susţinerii constante a reprezentantului primăriei, unasemenea mandat scrisexistă – o dovadă în acest sens o constituie şi faptul că mandantulnu a contestat niciodată împuternicirea dată organelor administrative pentru efectuareavânzărilor. Dar, oricum şi în lipsa unui mandat scris este operantă şi ratificarea tacită, ce poate fi reţinută temeinic în speţă, în raport de prevederile art. 154 alin. (2) C. proc. civ.
Şi motivele de recurs ce au în vedere aplicarea greşită în speţă a prevederilor art. 46 şi art.47 din Legea nr. 10/2001 sunt neîntemeiate.
Este adevărat că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în principal pe cele hotărâte prin sentinţa civilă nr. 1478 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la care s-a făcut referire. Se constată însă că actul de vânzare-cumpărare a cărui ineficienţă s-a cerut a se constata prin acţiunea de faţă, a fost încheiat înainte de adoptarea hotărârii menţionate şi chiar de introducerea acţiunii.În această situaţie sunt operante din plin prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care statuează că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, cu excepţia celorîncheiate cu bună credinţă, fără să se facă vreo distincţie în ce priveşte buna-credinţă între subiecţii participanţi la actul de înstrăinare.
Iată că prin lege s-a creat un mijloc juridic de protecţie a titlurilor dobânditorilor unor astfel de imobile,dându-se eficienţă principiului ocrotirii bunei-credinţe.
O definiţie a bunei credinţe cu valoare de principiu este cuprinsă în art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea.
Textul următor prevede că buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credinţă.
În speţă nu s-au administrat dovezicare să înlăture buna credinţă, astfel că instanţa de apel a hotărât temeinic că cererea reclamantului vizând ineficienţa, nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu poate fi admisă.
În raport de acest obiect al cererii, nici critica vizând neoperarea cu procedura comparării titlurilor, nu poate fi primită. De altfel, o asemenea procedură nu are suport legal, este numai o creaţie a practicii judiciare care nu are incidenţă în speţă în raport deobiectul cererii, astfel cum este menţionat în acţiunea introductivă.
Aşa fiind, recursul de faţă urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală şi temeinică Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul V.A.S. împotriva deciziei nr. 25 din 22 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 427/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6359/2002. Civil. Revendicare - Legea 10/2001.... → |
|---|
