ICCJ. Decizia nr. 4468/2002. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4468
Dosar nr. 2846/2002
Şedinţa publică din 11 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9429 din 24 septembrie 2000 Judecătoria sector 6 Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia de proprietari Bl. 7. S14 Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cu SC O. SA Bucureşti, a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei încăperile situate la parterul imobilului situat în Bucureşti, destinate prin construcţie a servi drept salon de primire, în suprafaţă de 42 mp şi cameră de biciclete în suprafaţă de 17,50 mp.
S-a reţinut pentru aceasta că, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, cele două încăperi, prin construcţie, au primit destinaţia arătată, făcând parte din partea comună a imobilului aflată în coproprietatea forţată şi perpetuă a tuturor coproprietarilor de apartamente, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. c) din anexa 2 la Legea nr.114/1996. Pe de altă parte, spaţiul respectiv este ocupat de către SC N. SA în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC O S.A., contract ce a expirat la 1 iulie 1992, iar SC O. SA nu a făcut dovada vreunui drept al său asupra spaţiului revendicat.
Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1140 din 2 mai 2001, a respins excepţia netimbrării apelului formulat de SC O. SA, a respins ca nefondate apelurile formulate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC O. SA împotriva sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect Consiliul General al Municipiului Bucureşti a avut calitatea procesuală pasivă, iar, pe fond, spaţiul face parte comună din punct de vedere constructiv cu restul blocului, fiind o parte a dreptului de proprietate forţată şi perpetuă.
Hotărârea a rămas irevocabilă prin nerecurare.
Împotriva acestor hotărâri, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare, considerând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine, sub un prim aspect, că instanţele au soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, calitate procesuală în cauză, în raport de dispoziţiile Legii nr. 69/1991 având-o Primarul General.
Mai departe, reclamanta nu a dovedit dreptul ei de proprietate, mai mult, rezultă că spaţiul în litigiu a trecut în proprietatea statului, la recepţia blocului fiind preluat de către stat, iar apoi închiriat de către SC O. SA, SC N. SA, el constituind de altfel spaţiu cu altă destinaţie şi nu parte comună.
Dacă instanţele aveau îndoieli în legătură cu exactitatea acestor împrejurări, aveau posibilitatea ca, în temeiul şi în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să ordone completarea probatoriului cu înscrisuri şi eventual, cu efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
Recursul în anulare este întemeiat potrivit celor ce urmează.
Cu privire la excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, este de reţinut că aceasta a fost corect soluţionată, prin respingere, de către instanţe, întrucât, esenţial, din coroborarea dispoziţiilor art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 20 lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 (în vigoare la data judecăţii) art. 6 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, rezultă că în speţă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca organ deliberativ al administraţiei publice locale poate sta în proces, având calitate procesuală pasivă.
Pe fond însă, în adevăr, instanţele şi-au întemeiat soluţia pe un probatoriu insuficient, neconvingător, chiar contradictoriu, în ce priveşte existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra spaţiului din litigiu şi caracterul, destinaţia acestui spaţiu, respectiv numai pe o schiţă-plan, ce, afirmativ, ar reprezenta (ar face parte din documentaţia tehnică întocmită pentru construcţia blocului.
Pe de altă parte concluzia instanţei întemeiată astfel, este contrară celor rezultate din adresa nr. 1842/2000 a SC O. SA, potrivit căreia spaţiul respectiv ar fi trecut în proprietatea statului.
Aşa fiind, evident, hotărârile au fost date în cauză, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru lămurirea tuturor elementelor de fapt şi de drept privind situaţia juridică a imobilului, aceasta prin suplimentarea probatoriului, inclusiv prin efectuarea unei expertize tehnice în acest sens, pe baza documentaţiei existente.
Cu această ocazie, urmează a se pune în discuţia părţilor, cu respectarea desigur a principiului disponibilităţii, introducerea în cauză ca pârâtă, SC N. SA, intervenient accesoriu în această fază de judecată, deţinător în calitate de chiriaş al spaţiului din litigiu.
Aşa fiind, pentru cele arătate, recursul urmează a fi admis, a se casa ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1140 din 2 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi a sentinţei civile nr. 9429 din 24 septembrie 2000 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare la această din urmă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 455/2002. Civil. Pretentii. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 446/2002. Civil. Revendicare imobil. Recurs → |
|---|
