ICCJ. Decizia nr. 446/2002. Civil. Revendicare imobil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 446.
Dosar nr. 3320/2002
Şedinţa publică din 10 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 16 martie 2001 reclamanţii V.C. şi J.(fostă V.)E. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Gorj, Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Gorj şi Consiliul Local al comunei Schela pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi a lăsa în deplină proprietate şi posesie «Muntele Chenea», situat în comuna Schela (fostă Sâmbotin), judeţul Gorj, în suprafaţă de 990,6800 ha, conform planului ridicat de inginerul hotarnic B.I. şi autorizat de Tribunalul Gorj prin jurnalul 9301/1900, având următoarele vecinătăţi: la nord – fosta graniţă dintre Transilvania şi muntele Dumitra; la sud şi est – muntele Porceni; la vest – muntele Porceni, printre pâraiele Chenea şi Bratcu.
Reclamanţii au mai cerut ca pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie toate construcţiile şi plantaţiile situate pe terenul mai sus menţionat.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt proprietarii muntelui Chenea, în suprafaţă de 990,6800 ha, dobândit prin cumpărare în anul 1947, prin acte încheiate în formă autentică şi înregistrate în registrele de transcripţiuni ale Tribunalului Gorj sub nr. 2750 din 24 mai 1947; nr. 2724 din 24 mai 1947; nr. 1984 din 8 aprilie 1947 şi nr. 1983 din 8 aprilie 1947. Legea nr. 1/2001 conţine prevederi prin care se poate obţine doar o restituire parţială a proprietăţii, situaţie în care aceasta are doar o aplicabilitate restrânsă, limitată la cele 10 ha de pădure pe care dispune a fi restituite, astfel că pentru suprafeţele ce exced acesteia sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În limita celor 10 ha pădure restituibile prin Legea nr. 1/2000, reclamanţii au arătat că se supun procedurilor prevăzute de acest act normativ, însă pentru restul terenului, până la concurenţa a 990,6800 ha, consideră că sunt în drept a apela la dreptul comun pentru a le fi restituite, deoarece sunt proprietari de drept ai terenului, exhibând un titlu perfect valabil, opozabil erga omnes, inclusiv Statului Român, care a preluat terenul prin abuz, fără titlu.
Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Silvică Gorj a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că suprafaţa de teren forestier revendicată de către reclamanţi face parte din domeniul public fiind în administrarea Direcţiei Silvice Gorj, Ocolul Silvic Bumbeşti-Jiu. În ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră, aceasta este reglementată de legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, în care se prevede o procedură specială privind reconstituirea dreptului de proprietate în limita suprafeţei de 10 ha. de proprietar deposedat.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Gorj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 125 din 28 august 2001 a respins acţiunea formulată de reclamanţi, soluţie confirmată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 82 din 6 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor V.C. şi J.(fostă V.)E.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de Stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Situaţia terenului revendicat de reclamanţi este reglementată prin Legea nr. 1/2000 şi prin urmare, existând o lege specială de reparaţie, trebuie urmată procedura prevăzută de aceasta pentru restituirea în natură a terenului sau pentru obţinerea despăgubirilor, fiind exclusă calea dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare.
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal au declarat recurs reclamanţii V.C. şi J. (fostă V.)E. care au criticat hotărârile pronunţate în cauză întrucât: instanţele au încălcat prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Legea nr. 213/1998; instanţa de apel a refuzat să analizeze motivele de apel cu care a fost investită de reclamanţi; deoarece Legea nr. 1/2000 permite restituirea terenurilor forestiere doar în limita a 10 ha. de pădure de proprietar deposedat, prezenta acţiune vizează restul de suprafaţă de pădure, ce excede prevederile legii menţionate, demersul judiciar având ca temei prevederile art. 480 C. civ.
Recursul este nefondat, în temeiul considerentelor care succed:
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998, bunurile preluate de Stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, nemişcătorul revendicat de reclamanţi în prezentul litigiu face obiectul unei legi speciale de reparaţie şi anume Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu, ce a fost adoptat şi a intrat în vigoare mai înaintea promovării acţiunii introductive de instanţă (16 martie 2001).
Legea nr. 1/2000 consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari, fie ca urmare a trecerii forţate în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie ori, după caz, a Statului a terenurilor cu sau fără construcţii prevăzute de Legea nr. 18/1991, fie ca urmare a preluării în orice mod a acestor terenuri de către fostele cooperative agricole de producţie sau de către stat după 6 martie 1945.
Legea nr. 1/2000 cuprinde însă şi reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, făcându-se distincţie între retrocedarea terenurilor agricole şi retrocedarea terenurilor forestiere.
În ceea ce priveşte situaţia terenurilor forestiere, aspect ce se referă la demersul judiciar al reclamanţilor în cauza de faţă, Legea nr. 1/2000, art. 24 alin. (1), stabileşte limita maximă de retrocedare a unor atare terenuri pentru persoanele fizice, în sensul că restituirea se face în limita suprafeţelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 10 ha de proprietar deposedat.
A doua reglementare referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor forestiere are mai mult un caracter procedural. Astfel, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 prevede că dispoziţiile art. 12 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, privind stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire, precum şi dispoziţiile procedurale prevăzute la art. 51 – 59 din aceeaşi lege se aplică în mod corespunzător la reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit prezentei legi.
Această ultimă reglementare are corespondent în dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
Pe cale de consecinţă, potrivit reglementărilor în vigoare la data introducerii acţiunii, reclamanţilor li se putea reconstitui dreptul de proprietate privată asupra terenului forestiere numai în limita suprafeţei amintite (10 ha. de proprietar deposedat) şi numai dacă ar fi urmat procedura prealabilă instituită de art. 51 – 59 din Legea nr. 18/1991, dovadă pe care ei nu au făcut-o.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamanţilor se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.C. şi J.E. împotriva deciziei nr. 82 din 6 iunie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4468/2002. Civil. Revendicare. Recurs în... | CSJ. Decizia nr. 4283/2002. Civil → |
|---|
