ICCJ. Decizia nr. 484/2002. Civil. Daune morale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 484.
Dosar nr. 4765/2002
Şedinţa publică din 25 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 27 iulie 2001, reclamanta N.C.B. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale, pentru atingerea adusă demnităţii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma unei adopţii internaţionale, Serviciul Central de Stare Civilă din România i-a eliberat, în baza prevederilor Decretului nr. 278/1960 un alt certificat de naştere, în care i s-a modificat locul naşterii, din Reşiţa, unde s-a născut, în Munchen, unde s-a pronunţat înfierea, fiindu-i distrusă astfel identitatea personală.
S-a mai arătat în cuprinsul acţiunii, că pentru anularea acestui act abuziv al autorităţilor române, emis cu încălcarea drepturilor omului, a fost nevoită să se adreseze Tribunalului Munchen, în vederea desfacerii adopţiei.
Sesizată iniţial cu soluţionarea acestui litigiu, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1210 din 24 septembrie 2001, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 478 din 20 noiembrie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 29/1990 şi ale art. 2 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) C. proc. civ.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 327 din 1 aprilie 2002, a respins acţiunea formulată de reclamanta N.C.B., reţinând în esenţă că certificatul de naştere incriminat a fost eliberat în conformitate cu dispoziţiile art. 79 alin. (4) şi art. 20 alin. (3) din Decretul nr. 278/1960, în vigoare la data întocmirii actului, conform cărora, în cazul înfierii cu toate efectele filiaţiei fireşti, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel înfiat în care înfietorii apar ca părinţi fireşti iar ca localitate a naşterii se trece localitatea de domiciliu a înfietorului.
Hotărârea instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 99 din 11 septembrie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta N.C.B.
Invocând esenţiala nelegalitate a hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel, recurenta susţine că daunele morale solicitate sunt pe deplin justificate în condiţiile în care Statul Român, prin eliberarea unui număr de 122.941 de certificate de naştere cu modificarea localităţii unde s-a înregistrat naşterea, în cazul adopţiilor, se face vinovat de „crime împotriva umanităţii", şi respectiv „încălcarea şi lezarea în cel mai înalt grad a demnităţii umane".
Recursul formulat de reclamantă nu este fondat, pentru considerentele care succed:
De esenţa răspunderii civile delictuale, în al cărei cadru procesual trebuie plasată acţiunea formulată de N.C.B. la 27 iulie 2001, este obligaţia unei persoane (fizice sau juridice) de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită, extracontractuală, care îi este imputabilă.
Pentru ca obligaţia delictuală să poată lua naştere, atât doctrina cât şi practica judiciară au fost unanime în a considera necesitatea împlinirii mai multor condiţii dintre care, cele mai importante sunt existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite păgubitoare şi a unui raport de cauzalitate între acestea.
În concepţia dreptului civil român, răspunderea civilă este legată în principiu, de noţiunea de „greşeală" (art. 998 C. civ.). Ca atare, fapta păgubitoare trebuie să fie rodul unei greşeli, adică să fie dolosivă sau culpabilă, şi să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o, acea persoană trebuind să aibă capacitate delictuală.
În acest context, se impune a fi lămurită şi problema raportului care există între natura valorilor lezate printr-o acţiune pretins ilicită şi natura prejudiciului cauzat pe această cale.
Reclamanta a invocat comiterea de către autorităţile statului român a unei fapte ilicite şi culpabile prin care i s-a adus o vătămare a valorilor şi drepturilor extrapatrimoniale, ce sunt strâns legate de personalitatea umană.
Se invocă deci, prejudiciul nepatrimonial ca element esenţial al răspunderii civile delictuale pentru daune morale.
Din analiza materialului probator administrat nu rezultă însă că în cauză ar fi întrunite condiţiile cerute de lege pentru naşterea obligaţiei delictuale a statului român.
Astfel, nu s-a făcut dovada existenţei celor două elemente esenţiale ale delictului civil şi, pe cale de consecinţă, a existenţei raportului de cauzalitate între acestea.
Caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu, evocă ideea de comportament nepermis al unei persoane sau autorităţi, respectiv o contrarietate cu o normă de conduită sau o normă legală.
Or, actul încriminat (noul certificat de naştere eliberat de către Serviciul Central de Stare Civilă după recunoaşterea, prin sentinţa civilă nr. 11 din 19 februarie 1991, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, hotărârii din 27 noiembrie 1990 a Tribunalului din Munchen, prin care a fost încuviinţată adopţia reclamantei de către L.W., cetăţean german) a fost întocmit în conformitate cu legislaţia în vigoare la acea dată [art. 20 alin. (3) – D. 278/1960] potrivit căreia în cazul înfierii cu efecte depline, delegatul de stare civilă întocmea un nou act de naştere pentru cel înfiat, în care înfietorii erau trecuţi ca părinţi fireşti iar la rubrica „locul naşterii" se trecea localitatea de domiciliu a înfietorului, fără a se face distincţie între adopţiile naţionale şi internaţionale.
Raţiunea acestei reglementări a constat în specificul instituţiei înfierii (adopţiei) care, dând naştere rudeniei civile este asimilată rudeniei fireşti.
Ulterior, aceste dispoziţii au fost modificate prin Legea nr. 48 din 16 iulie 2001 care, în art. 4 prevedea că înscrierea, la rubrica „locul naşterii", localităţii în care domiciliază cei care au adoptat, nu se aplică în cazul adopţiei internaţionale.
Acelaşi act normativ, înlocuieşte termenul de „înfiere" din legislaţia română, cu cel de „adopţie".
Tot în spiritul armonizării legislaţiei române în materia adopţiilor cu legislaţia comunitară, prin OUG nr. 25 din 9 iunie 1997, s-a înlăturat distincţia între adopţia cu efecte depline şi adopţia cu efecte restrânse, în materia actelor de stare civilă păstrându-se însă, dispoziţia potrivit căreia pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă va întocmi un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca părinţi fireşti.
Aceste acte normative nu puteau fi însă aplicate retroactiv.
Ca atare, în cauză nu este întrunită cerinţa „ilicităţii" faptei pretins păgubitoare.
Reclamanta nu a făcut nici dovada existenţei unui prejudiciu, ca element distinct al delictului civil, respectiv a existenţei unei certe vătămări a intereselor personal nepatrimoniale, ce poate da naştere unei obligaţii la desdăunare.
Astfel, ca noţiune complexă, de natură nepatrimonială, starea civilă prezintă toate caracterele juridice ale drepturilor personal nepatrimoniale, înglobând acele atribute care servesc la individualizarea persoanei fizice şi care sunt reglementate de lege.
Din această perspectivă, actul de naştere este centralizatorul înregistrărilor de stare civilă, el fiind un receptacul destinat să culeagă menţiunea tuturor faptelor sau actelor juridice care afectează personalitatea de-a lungul vieţii, precum naşterea, adopţia, căsătoria etc., de care legea leagă diferite efecte, interesând statutul juridic al persoanei.
Aşa cum în mod judicios au reţinut instanţele, actul de naştere eliberat reclamantei după recunoaşterea adopţiei, a fost întocmit cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată, vechiul act de naştere păstrându-se, pe el făcându-se menţiune despre întocmirea noului act.
Ca atare, nu se poate susţine că reclamanta, adoptată la vârsta deplinei maturităţi, 25 de ani, a fost lipsită, în mod abuziv, de unul din elementele constitutive ale identităţii sale, în condiţiile în care, cu certificatul de naştere iniţial, hotărârile judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei şi respectiv recunoaşterea acesteia şi certificatul de naştere internaţional, putea să facă dovada cetăţeniei române, a locului naşterii şi respectiv a împrejurărilor care au determinat modificarea acestei din urmă menţiuni în actul emis ulterior adopţiei, singura consecinţă a faptului pretins păgubitor fiind eventual, necesitatea prezentării mai multor documente.
De altfel, ulterior, certificatul de naştere incriminat a fost anulat, ca efect al desfiinţării adopţiei la cererea reclamantei şi nu ca urmare a reţinerii unei atingeri aduse identităţii persoanei.
În consecinţă, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.N.C. împotriva deciziei civile nr. 99 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 412/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 480/2002. Civil. Actiune în revendicare si... → |
|---|
