ICCJ. Decizia nr. 4894/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4894
Dosar nr. 3897/2002
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 317 din 21 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost admisă acţiunea formulată de T. M., în contradictoriu cu C.G., D.E., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. R.S.A., dispunându-se obligarea pârâţilor persoane fizice de a lăsa reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 2 şi 3 din imobilul situat în Bucureşti, s-a constatat lipsa titlului valabil al statului asupra acestor apartamente, precum şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 75/112/1996 şi 639/1997 încheiate între pârâţi. Au fost respinse cererile reconvenţionale, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în speţă sunt incidente numai prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, în raport de care s-a stabilit că preluarea imobilului de la autorii reclamantului s-a făcut faţă de titlul valabil şi ca urmare dreptul de proprietate nu a fost pierdut niciodată de reclamant şi autorii săi, fiind lipsiţi numai de posesia şi folosinţa imobilului.
Apoi s-a concluzionat că în aceste condiţii, contractele de vânzare-cumpărare invocate de pârâţi sunt nule absolut pentru lipsa obiectului, putându-se vorbi şi de fraudarea legii. S-a avut în vedere şi că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în speţă, o astfel de opţiune aparţinând numai reclamantului în conformitate cu prevederile art. 47 din lege.
Apelurile declarate de pârâţi împotriva acestei sentinţe au fost admise prin Decizia nr. 287 din 24 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa în sensul respingerii acţiunii principale formulată de reclamant ca nefondată şi ca rămase ca fără obiect a cererilor reconvenţionale. A fost menţinută dispoziţia din sentinţă privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că cele două contracte de vânzare-cumpărare invocate de pârâţi au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu mult timp înainte de promovarea acţiunii de faţă, singura modalitate prin care reclamantul şi-a manifestat intenţia de a redobândi imobilul. Pentru că la data perfectării vânzărilor – octombrie 1996, nu exista cerere de restituire sau notificare prin care să li se aducă la cunoştinţă chiriaşilor eventuale demersuri de retrocedare s-a constatat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut reaua credinţă a ambelor părţi la încheierea celor două contracte. Dimpotrivă, în speţă nu este operant nici principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, deoarece subdobânditorii cu titlu oneros, respectiv pârâţii D.E. şi C.G. au fost de bună credinţă la încheierea actului, ceea ce salvează actele de la nulitate.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recursul de faţă, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în condiţiile art. 304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit Curtea de Apel nu a reţinut că autorii reclamantului se încadrau în prevederile de excepţie ale art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind funcţionar şi casnică.
Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi chiriaşii-cumpărători se solicită să se constate că sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 pct. 3 şi 4 C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 112/1995.
În sfârşit este criticată hotărârea recurată şi pentru că instanţa de apel preocupată să salveze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a refuzat judecata referitoare la cumpărarea titlurilor, titlul autorului familiei T., fiind mai vechi ar fi triumfat împotriva statului, autorul chiriaşilor-cumpărători.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Instanţa de apel a reţinut corect, în raport de proba de necontestat că reclamantul este unicul moştenitor legal al părinţilor săi T.S. şi T.L., al căror imobil a fost naţionalizat, conform Decretului nr. 92/1950, poziţia 7736 din Anexă. Apoi s-a avut în vedere că după preluarea de către stat imobilul a fost închiriat pârâţilor persoane fizice, care ulterior au cumpărat câte un apartament conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 73/112/31 octombrie 1996 şi 639 din 27 ianuarie 1997 încheiate de S.C. R.V.S.A.
Instanţa a reţinut de asemenea că anterior perfectării prezentului contract de vânzare-cumpărare reclamantul nu şi-a manifestat în nici un mod intenţia de a-şi redobândi proprietatea, în sensul că nu a depus cerere de restituire în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi nu a notificat chiriaşii să nu cumpere locuinţele.
În raport de cele arătate, instanţa a reţinut că cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995.
În continuare, în motivarea hotărârii se arată că nu există temei pentru constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că instanţa de apel nu reţine expres că naţionalizarea s-a executat eronat în ceea ce-i priveşte pe autorii reclamantului şi că deci imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Dar, prin analiza făcută asupra condiţiilor de valabilitate a contractelor, rezultă că s-a avut în vedere acest aspect, pentru că în situaţia în care imobilul ar fi fost preluat de stat cu titlu, acţiunea putea fi respinsă pentru acest considerent, caz în care nu mai era necesară analizarea condiţiilor de realizare a înstrăinărilor.
În speţă sunt incidente din plin prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.
Rezultă că de regulă actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută. Acelaşi text statuează că sunt exceptate de la această sancţiune extremă actele juridice de înstrăinare care au fost încheiate cu bună credinţă, fără să se facă vreo distincţie în ceea ce priveşte buna credinţă a participanţilor la actul de înstrăinare. De aceea, este suficient ca unul dintre subiecţi să fie de bună credinţă, pentru ca actul supus analizei să se încadreze în situaţia de excepţie menţionată.
În aplicarea textului menţionat instanţa are posibilitatea ca în raport de probele administrate, să stabilească existenţa relei credinţe la încheierea actelor de înstrăinare şi numai în acest caz se poate constata nulitatea absolută.
Din economia Legii nr. 10/2001 rezultă că buna credinţă constă în credinţa dobânditorilor că au contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data perfectării actelor. Ambele categorii de condiţii sunt întrunite în speţă, pentru că în situaţia în care reclamantul nu şi-a manifestat în nici un fel intenţia de a redobândi proprietatea părinţilor săi, pârâţii nu puteau avea nici un dubiu că imobilul nu ar aparţine statului. În plus, actele au fost încheiate după expirarea termenului de 6 luni lăsat la dispoziţia foştilor chiriaşi pentru a-şi exprima opţiunea între a obţine restituirea în natură sau despăgubiri, iar prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevedeau posibilitatea cumpărării acestor locuinţe numai de către chiriaşi.
Şi pârâţii în cauză au îndeplinit şi celelalte cerinţe ale legii, prevăzute în textele următoare, astfel că motivele de recurs în legătură cu constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare nu pot fi primite. Nu subzistau nici temeiurile ce au în vedere în mod expres dispoziţiile art. 948 pct. 3 şi 4 C. civ., cum se susţine prin motivele de recurs depuse în termenul legal.
Potrivit textului invocat condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt între altele – un obiect determinat pct. 3 şi o cauză ilicită – pct. 4.
Aşa cum s-a arătat, obiectul contractelor a constat în bunuri ce în accepţiunea cel puţin a dobânditorilor aparţineau vânzătorului şi ca atare această condiţie de valabilitate este îndeplinită.
Cât priveşte cauza ilicită, ce poate fi definită ca expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat, respectiv ignorarea sau dimpotrivă cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu ar aparţine vânzătorului, nu poate fi reţinută în cauză, în raport de situaţia de fapt redată.
În sfârşit ultimul motiv de recurs este de asemenea de neprimit pentru că în adevăr instanţa nu a uzat de o procedură simplistă de comparare a titlurilor, în urma căreia să reţină numai că titlul vechi este preferabil, dar a făcut o amplă analiză a titlurilor a căror anulare s-a solicitat, prin acţiunea introductivă.
Astfel s-a ajuns ca acestea din urmă să fie preferate titlului vechi invocat de reclamant, în raport de prevederile în materie ale Codului civil şi preluate în dispoziţiile speciale ale Legii nr.10/2001.
Faţă de cele arătate recursul de faţă este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 287 din 24 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 492/2002. Civil. Actiune în constatare... | CSJ. Decizia nr. 486/2002. Civil → |
|---|
