ICCJ. Decizia nr. 4947/2002. Civil. Actiune în revendicare si constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4947
Dosar nr. 4276/2002
Şedinţa publică din 1 iulie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 13 aprilie 1999, reclamantul A.E. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC F. SA, B.E., E.B., Z.M., pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să oblige pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 2 şi 3, situate în imobilul din Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că cele două apartamente au făcut obiectul vânzării-cumpărării intervenite între SC F. SA şi pârâţii B.E. şi E., respectiv Z.E. şi că acestea sunt susceptibile de nulitate absolută, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 15.063 din 11 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a stabilit definitiv şi irevocabil că imobilul mai sus individualizat a trecut în proprietatea statului fără titlu.
La data de 14 iunie 1999, Z.M. a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti solicitând restituirea preţului plătit la valoarea actuală de circulaţie.
Apoi, la data de 18 noiembrie 1999 pârâtul B.E. a decedat, procesul fiind continuat în numele defunctului, de soţia supravieţuitoare, E.B., întrucât, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 42 din 6 iunie 2000 (fila 86 dosar 6063/1999), fiica defunctului N. (fostă B.) M.L. a renunţat la succesiunea tatălui său.
Pârâta E.B., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defunctului B.E. a formulat cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie subsidiară a Consiliului General al Primăriei Capitalei şi a SC F. SA, la data de 18 septembrie 2000.
Cât priveşte cererea reconvenţională s-au formulat petite prin care s-a solicitat a se constata calitatea de dobânditor de bună-credinţă asupra apartamentului nr. 2 din Bucureşti, şi respingerea acţiunii, acesta din urmă cu caracter de întâmpinare.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, în subsidiar, în condiţiile admiterii acţiunii principale şi respingerii capătului de cerere principal al reconvenţionalei s-a solicitat obligarea C.G.M.B. şi SC F. SA la restituirea preţului plătit, precum şi cu titlul de daune, a diferenţei faţă de actuala valoare de circulaţie a imobilului, ca urmare a obligaţiei de garanţie.
Ulterior, la 23 octombrie 2000, SC F. SA a solicitat introducerea în cauză a D.G.F.P. Bucureşti, ca beneficiară a sumelor obţinute din vânzarea apartamentelor ce formează obiectul litigiului şi a arătat că, în situaţia în care se va dispune anularea contractelor de vânzare-cumpărare, hotărârea ce se va pronunţa trebuie să-i fie opozabilă şi Ministerului Finanţelor, întrucât acesta va trebui să restituie contravaloarea achitată pentru apartamentele în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1835 din 19 februarie 2001, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că valoarea imobilelor, astfel cum a fost stabilită prin expertiză este de 636.741.581 lei, iar în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. pricina este de competenţa materială a Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe sub nr. 2221/2001, iar prin sentinţa civilă nr. 970 din 10 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, a constatat nule contractele de vânzare-cumpărare nr. 1600 din 22 ianuarie 1997 şi 164 din 28 octombrie 1996.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 15.063 pronunţată la 11 noiembrie 1998 a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul A.E. este proprietarul imobilului menţionat.
Împotriva sentinţei civile nr. 970 din 10 decembrie 2001 au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de Primarul General, E.B., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defunctului B.E., D.G.F.P. Bucureşti şi SC F. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a dezvoltat critici legate de împrejurarea că, în cauză, nu s-a făcut dovada unei cauze ilicite şi nici a relei-credinţe a subdobânditorului; pârâta D.G.F.P. Bucureşti a invocat că: instanţa a omis a cerceta şi a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Bucureşti; instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.; prin nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii; în subsidiar a susţinut că în cauză calitate procesuală pasivă are doar Ministerul Finanţelor Publice.
Apelanta-pârâtă E.B. a promovat critici referitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, la apărările formulate prin întâmpinare, la petitul din cererea reconvenţională privind constatarea calităţii acesteia de dobânditor de bună-credinţă, şi nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie.
Cât priveşte apelul exercitat de pârâta SC F. SA este de menţionat că aceste critici vizează interpretarea greşită a instanţei, potrivit cu care, în mod greşit SC F. a fost obligată la 636.741.581 lei, întrucât, societatea are calitatea de mandatară, proprietar al imobilului în cauză, preluat prin Decretul nr. 92/1950 fiind doar statul, prin reprezentantul său, Primăria municipiului Bucureşti, iar sumele obţinute din vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 au fost însuşite de Ministerul Finanţelor Publice, constituindu-se venit extrabugetar la dispoziţia acestuia, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi art. 39 pct. 1 lit. a) din HG nr. 20/1996.
Prin Decizia nr. 305 A din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis toate apelurile declarate în cauză, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea şi cererile de chemare în garanţie, ca lipsite de interes.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că reclamantul a invocat cauza ilicită sub forma conivenţei frauduloase a părţilor contractante în vătămarea intereselor adevăratului proprietar şi că, temeiul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv art. 9 al Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciat ca o cauză ilicită, aşa încât sancţiunea constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu se aplică în speţă.
S-a socotit că, atât timp cât nu s-a dovedit reaua-credinţă, subzistă prezumţia bunei-credinţe, reglementată de dispoziţiile art. 1898 şi art. 1899 alin. (2) C. proc. civ., aplicându-se prevederile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001.
Referitor la apelurile formulate de chematele în garanţie D.G.F.P. Bucureşti şi SC F. SA acestea au fost admise cu motivarea că soluţia a fost determinată de raportul de subsidiaritate a cererilor de chemare în garanţie, faţă de acţiunea principală, care, o dată ce a fost respinsă nu mai justifică condiţia interesului pentru cererea de chemare în garanţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.A., A.M.L. şi A.B.L., în calitate de moştenitori ai defunctului A.E., decedat la 27 martie 2002, introduşi în cauză şi legitimaţi procesual, conform certificatului de moştenitor nr. 60 din 16 mai 2002 emis de Biroul Notarului Public M.E., care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 970 din 10 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ.
Motivele de recurs au fost încadrate de reclamanţi, în prevederile corespunzătoare pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dezvoltând critici referitoare la încălcarea principiilor aplicabile în materia acţiunii în revendicare, în sensul omisiunii instanţelor de a compara titlurile de proprietate, interpretarea eronată a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi aplicarea greşită a Decretului 92/1950, prin susţinerea lipsei de identitate între persoana al cărei nume a fost menţionat în lista anexă la actul naţionalizării (S.O.) şi adevăratul proprietar al apartamentelor revendicate anume S.C.. Prin încheierea din 16 mai 2003 instanţa a dispus introducerea în cauză a lui K.R.L.
Recursul urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţa de control judiciar ordinar a interpretat corect situaţia de fapt şi în raport de împrejurarea că nu s-a dovedit reaua-credinţă a subdobânditorului, aceasta a dat eficienţă dispoziţiile art. 1898 C. civ., potrivit cu care „buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea".
Este de precizat că prin sentinţa civilă nr. 15.603 din 11 noiembrie 1998, Judecătoria sectorului 2 a stabilit nevalabilitatea titlului statului cu excepţia apartamentelor nr. 2 etaj 2 şi apartament 3 bis, etajul 3, revendicarea acestora din urmă făcând obiectul raportului juridic dedus judecăţii, iar în procesul iniţial, ce a făcut obiectul dosarului nr. 14.929/1997 al Judecătoriei sectorului 2, aşa cum rezultă din expunerea situaţiei de fapt, reclamantul A. a renunţat la judecată cu privire la aceste apartamente.
Chiar dacă nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunite condiţiile triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi se impun câteva precizări care au condus instanţa de apel la soluţia respingerii acţiunii în revendicare şi a petitului privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate la 28 octombrie 1996 (contractul nr. 164) şi respectiv, la 22 ianuarie 1997 (contractul 1600), deci anterior intentării acţiunii în revendicare la 13 aprilie 1999, iar în acţiunea iniţială reclamantul A.E. a înţeles să se judece doar cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi nu cu adevăraţii proprietari, fiind de presupus că formulând acţiune ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, mai sus amintite, o minimă diligenţă a reclamantului era necesară. Renunţarea iniţială la judecată şi apoi formularea unei alte acţiuni, evident nu cu acelaşi obiect, exprimă o poziţie procesuală evazivă în contextul în care, reclamantul şi-a conturat cadrul procesual, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pe o cauză ilicită sub forma conivenţei frauduloase a părţilor contractante în vătămarea intereselor adevăratului proprietar.
În ceea ce priveşte buna-credinţă a subdobânditorilor celor două apartamente este de precizat că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 această prezumţie se aplică.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.
În consecinţă, pentru validitatea acestor acte trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: o condiţie generală, actul să fi fost încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, care se desprinde din prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi o altă condiţie specială, actul să fi fost încheiat cu bună credinţă.
Corect s-a reţinut că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, aceştia au avut reprezentarea că tranzacţionează cu adevăratul proprietar al bunului imobil.
Buna credinţă a subdobânditorilor imobilului a rezultat din aceea că, prin diligenţe minime au cunoscut că statul deţine imobilul, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă iniţial de A.E., după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, deci este indiscutabil că pârâţii au avut cunoştinţă că imobilul este în proprietatea statului.
Chiar dacă actele normative la care a făcut referire reclamantul contraveneau Constituţiei, art. 481 C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în mod corect, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare, deoarece imobilul, respectiv apartamentele nr. 2 şi 3 ce au format obiectul acestui litigiu nu pot fi restituite în natură, întrucât cumpărătorii acestora, care au avut calitatea de chiriaşi au fost de bună credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Astfel, contractele de vânzare-cumpărare nr. 164 din 23 octombrie 1996 (privind apartamentul 2 al imobilul situat în Bucureşti) şi 1.600 din 22 ianuarie 1997 (privind apartamentul 3 bis din acelaşi imobil) au fost încheiate cu unitatea în administrarea căreia s-a aflat imobilul, în perioada 1996–1997, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior, la 13 aprilie 1999, fără a exista notificări prealabile.
Referitor la critica ce vizează necompararea titlurilor este de arătat că dovada proprietăţii imobiliare prin titlurile de proprietate are caracter absolut, dacă dreptul a fost dobândit originar, şi relativă, atunci când provine într-un mod derivat, cum este convenţia.
În acest din urmă caz, titlurile, translative sau declarative, sunt simple fapte generatoare de prezumţii care pot fi înlăturate, prin proba contrară.
Or, în cauză nu s-a făcut nicidecum dovada relei – credinţe a cumpărătorilor, aşa încât, fără această condiţie, nu se impunea operaţiunea comparării titlurilor.
Elementele de convicţiune, în condiţiile art. 1203 C. civ. nu au fost identificate sub aspect probator, aşa încât o atare comparare nu are relevanţă.
În consecinţă, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 312 alin (1) teza a II a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A.A., A.M.L., A.B.L. împotriva deciziei nr. 305 A din 27 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5208/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3931/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
