ICCJ. Decizia nr. 5208/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5208
Dosar nr.1425/2002
Şedinţa publică din 21 septembrie2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată sub nr. 5960 din 16 octombrie 2000 la Tribunalul Bucureşti reclamanţii N.S., N.M. şi N.F. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar şi B.I.Ş. solicitând să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 ianuarie 1997.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin Decizia civilă nr. 1184 din 5 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, a fost admis recursul pe care l-au declarat împotriva deciziei civile nr. 231 din 21 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a fost casată, a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 638 din 14 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a fost schimbată în sensul că a fost admisă acţiunea formulată la data de 24 martie 1997 şi a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Au precizat reclamanţii că prin hotărârea arătată s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil întrucât proprietarii, N.S., N.M. şi N.F. erau exceptaţi de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a mai precizat că pârâta DAFI a înstrăinat la data de 21 ianuarie 1997 apartamentul pârâtei B.I.Ş., în temeiul Legii nr. 112/1995 deşi exista litigiu referitor la bunul înstrăinat, încălcându-se astfel prevederile art. 1 pct. 1 din HG nr. 11/1997.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 515 din 9 mai 2001, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul. Capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respins.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 586 din 20 decembrie 2001 a admis apelul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 515 din 9 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins şi capătul de cerere din acţiune având ca obiect revendicare.
Apelul pârâtei B.I.Ş. a fost respins.
S-a reţinut că prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.
S-a considerat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui al pârâtei B.I.Ş.
În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 586 din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs pârâta B.I.Ş. solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că: 1. Decizia nr. 1184 din 5 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii N.S., N.M. şi N.F. şi a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu nu îi este opozabilă întrucât nu a avut calitatea de parte: 2. a dobândit un drept de proprietate asupra apartamentului prin act de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; 3. are calitatea de cumpărătoare de bună-credinţă, cu titlu oneros a imobilului întrucât la data dobândirii bunului, 21 ianuarie 1997 nu exista litigiu pe rol referitor la acesta, reclamanţii formulând acţiune în revendicare la data de 27 martie 1997.
Recursul urmează să fie admis ca fondat pentru următoarele considerente:
Referitor la imobilul în litigiu situat în Bucureşti, proprietatea reclamanţilor N.S., N.M. şi N.F., s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească definitivă, că a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, prin nelegala aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea a două capete de cerere: constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.A.F.I. şi pârâta B.I.Ş., la data de 21 ianuarie 1997 şi revendicarea imobilului de la aceasta pe calea dreptului comun.
Reclamanţii au invocat drept temei juridic al primului capăt de cerere dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. susţinând că actul juridic, bazat pe cauza falsă şi ilicită este nul.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 care a prevăzut pentru chiriaşi posibilitatea de a cumpăra apartamentele cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului după data de 6 martie 1945.
Cauza, condiţie generală de validitate a actului juridic reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea credinţă îşi are în mod incontestabil reflex asupra cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţă este nul absolut în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, al cărui temei îl constituie art. 966 C. civ. .
per a contrario, în măsura în care ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul au fost de bună credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi drept urmare, nici cauză ilicită.
În speţă, prezumţia de bună-credinţă instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ. nu a fost răsturnată de reclamanţi.
Faţă de împrejurarea că la momentul înstrăinării bunului nu exista litigiu referitor la acesta se poate reţine că pârâta a avut credinţa că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Cum pârâta, titulara unui drept de proprietate legal dobândit asupra bunului nu are calitatea de posesor neproprietar al imobilului ci din contra de posesor proprietar, acţiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., se impunea a fi respinsă.
Faţă de considerentele menţionate, CURTEA va admite recursul, va casa Decizia curţii de apel, va admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului pe care o va schimba în parte în sensul că va respinge şi capătul de cerere referitor la revendicare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta B.I.Ş.
Casează Decizia nr. 586 A din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Admite apelul declarat de pârâta B.I.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 515 din 9 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că respinge şi capătul de cerere formulat de reclamanţii N.S., N.M. şi N.F., având ca obiect revendicarea imobilului, apartamentul 3 din Bucureşti.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei Curţii de Apel şi sentinţei Tribunalului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 916/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4947/2002. Civil. Actiune în revendicare si... → |
|---|
