ICCJ. Decizia nr. 4989/2002. Civil. Art. 480 Cod civil revend. imob. constatare nulit. abs.contr.vz.-cump. revendicare imobil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4989
Dosar nr. 1521/2002
Şedinţa publică de la 8 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 7 mai 2001, reclamanta D.H.J. a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Reşiţa, T.F. şi T.M., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâţi privind imobilul (clădirea) cu destinaţie de locuinţă situat în Reşiţa, şi să se dispună ca imobilul să-i fie restituit în deplină proprietate şi liniştită posesie.
A arătat reclamanta că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 ale cărui prevederi contraveneau normelor constituţionale din acea perioadă şi dispoziţiilor art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi că pârâţii, persoane fizice, nu pot invoca buna–credinţă întrucât ştiau că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, sens în care au fost şi notificaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1391 din 10 octombrie 2001, Tribunalul Caraş–Severin a respins acţiunea formulată de reclamantă. S-a reţinut că prin decizia civilă nr. 1549 din 5 noiembrie 1996, Curtea de Apel Timişoara a respins irevocabil acţiunea reclamantei introdusă la Judecătoria Reşiţa de anulare a dispoziţiei administrative de trecere în proprietatea statului a imobilului şi că, de asemenea, a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 3331/1999 a Curţii de Apel Timişoara acţiunea formulată ulterior de reclamantă prin care a solicitat să se constate că este proprietara imobilului în litigiu şi nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare încheiat cu pârâţii T. Totodată, instanţa de fond a reţinut că buna credinţă a pârâţilor T.F. şi T.M. este evidentă, întrucât aceştia au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cumpărând imobilul la data de 3 decembrie 1996, în condiţiile în care reclamanta nu a formulat nici o opoziţie în baza acestei legi.
Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 24 din 28 februarie 2002.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză au incidenţă dispoziţiile art. 1201 C. civ., existând prezumţia autorităţii de lucru judecat, atât în ceea ce priveşte valabilitatea titlului Statului Român cât şi a contractului de vânzare–cumpărare încheiat de pârâţi. Totodată, s-a reţinut că deşi este adevărat că reclamanta a invocat în cauza ce formează obiectului litigiului de faţă un alt temei de drept al acţiunii, în raport de care susţine că nu operează autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, nu se poate considera că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, întrucât aceştia au încheiat contractul de vânzare–cumpărare după expirarea termenului de 6 luni prevăzut în favoarea fostului proprietar pentru a solicita măsuri reparatorii, dar mai ales după ce instanţa s-a pronunţat irevocabil asupra valabilităţii titlului Statului Român.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, motivat de faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil, iar pe cale de consecinţă, contractul de vânzare–cumpărare este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită, statul neputând vinde ceea ce a dobândit abuziv. Referitor la autoritatea de lucru judecat, recurenta–reclamantă a arătat că instanţele au nesocotit faptul că prin prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 s-au înlăturat efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare pentru situaţiile în care există persoane vătămate într-un drept al lor prin preluarea abuzivă a imobilelor care le-au aparţinut.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce se vor expune.
Acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte primul capăt de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare –cumpărare şi pe cele ale art. 480–481 C. civ. pentru capătul de cerere vizând revendicarea imobilului.
Litigiul soluţionat irevocabil de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 1549 din 5 noiembrie 1996 a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamanta D.H.J. în contradictoriu cu Consiliul judeţean Caraş–Severin, Consiliul local al municipiului Reşiţa şi RA P. prin care a solicitat să se constate nulitatea deciziei nr. 818 din 4 octombrie 1986 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Caraş–Severin prin care a fost trecut în proprietatea statului imobilul situat în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin şi în consecinţă să se constate că reclamanta este proprietara respectivului imobil.
Se reţine, de asemenea, că reclamanta a introdus o acţiune ulterioară soluţionată irevocabil prin decizia nr. 3331/R din 10 noiembrie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, instanţa constatând că în mod corect la judecarea cauzei s-a avut în vedere decizia civilă nr. 1549 din 5 noiembrie 1996 şi că s-a făcut o analiză completă şi justă a probelor administrate, stabilindu-se corect starea de fapt privind imobilul în litigiu.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă, se reţine că acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie atâta timp cât instanţele judecătoreşti s-au pronunţat irevocabil asupra valabilităţii titlului statului.
Totodată, se reţine că instanţa de apel a arătat că în raport de adoptarea Legii nr. 10/2001 care consacră măsuri reparatorii şi o procedură specială de urmat, calificând ca abuzivă preluarea imobilelor de către stat prin Decretul nr. 223/1974, reclamanta are deschisă calea administrativă consacrată de acest act normativ.
Aşa fiind şi întrucât nu au fost constatate motive de casare sau de modificare care pot fi invocate din oficiu se impune respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Mai mult, potrivit tranzacţiei intervenită între D.H.J. şi L.N.C., în calitate de moştenitoare a defunctului T.F. conform certificatului de moştenitor nr. 34 din 2 februarie 2005 şi de mandatară a intimatei–pârâte T.M. conform procurii autentificate sub nr. 4485 din 20 mai 2005 la BNP N.&P., recurenta–reclamantă a renunţat la orice drept asupra imobilului situat în Reşiţa, judeţul Caraş–Severin, ce face obiectul prezentului proces.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.H.J. împotriva deciziei nr. 24 din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6890/2002. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2321/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
