ICCJ. Decizia nr. 5199/2002. Civil. Revendicare - D.92/1950. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5199
Dosar nr. 3428/2002
Şedinţa publică din 15 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 194/2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii R.V., R.M. şi P.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 1624/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a menţinut soluţia Tribunalului de respingere a cererii de obligare a pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 148 mp.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut corectitudinea raţionamentului juridic al instanţei de fond decurgând din următoarele împrejurări:
Temeiul de drept al acţiunii în revendicare introdusă de reclamanţi, a fost fundamentat pe prevederile art. 480 C. civ.
La data promovării acestei acţiuni, 29 august 2001, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, cum această lege are un caracter special faţă de dispoziţiile de ordin general ale art. 480 C. civ., au prioritate în aplicare. În plus, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se prevede în mod expres că, bunurile preluate fără titlu, cum sunt cele care fac obiectul litigiului, pot fi revendicate numai în ipoteza în care nu fac obiectul unei legi speciale şi, cum în speţă, Legea nr. 10/2001 este o astfel de lege, rezultă că reclamanţii, nu-şi puteau fundamenta acţiunea pe dispoziţiile Codului civil.
Împotriva acestei decizii, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., au declarat recurs reclamanţii criticând-o pentru următoarele considerente:
În mod greşit instanţa de apel face trimitere la Legea nr. 213/1998, deoarece această lege, nu priveşte bunuri ce vor face obiectul unor legi speciale de reparaţii dar în acelaşi timp omite analizarea speţei dedusă judecăţii, prin prisma prevederilor art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În opinia recurenţilor, ambele instanţe au refuzat judecarea pe fond a acţiunii introductive, sub pretextul inadmisibilităţii acesteia.
Cum prevederile constituţionale invocate acordă prioritate convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România a aderat şi, cum, atât D.U.D.O. cât şi C.E.D.O. asigură accesul la justiţie oricărei persoane, precum şi dreptul de a beneficia de o judecată dreaptă, rezultă că, era obligatoriu pentru instanţe de a examina temeinicia pretenţiei reclamantului.
După promovarea recursului, au fost formulate cereri de intervenţie accesorii în interesul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, de către intervenienţii B.V., R.V., Ş.A., P.M. şi P.S.C., cereri care au fost respinse ca inadmisibile, conform art. 56 C. proc. civ.
În examinarea singurei cereri ce formează obiectul recursului, cea formulată de reclamanţi, prin prisma criticii aduse hotărârilor pronunţate de către instanţa de fond şi cea de apel, se constată că aceste hotărâri sunt legale şi temeinice, iar recursul este nefondat.
Astfel, prin aceste hotărâri, nu a fost încălcat liberul acces la justiţie al reclamanţilor şi nici principiile care guvernează procesele civile, aşa după cum ele au fost prevăzute în C.E.D.O. sau D.U.D.O. Dimpotrivă şi tocmai în scopul reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor români prin preluarea abuzivă a unor imobile în perioada 1945-1989, au fost adoptate unele legi speciale.
Dat fiind faptul că, atât preluarea imobilelor cât şi condiţiile retrocedării acestora a avut şi are loc în mod diferit de condiţiile dreptului comun, procedurile de retrocedare, sunt diferite de cele ale dreptului comun.
Procedura legilor speciale de reparaţie, respectă principiul prevalenţei legislaţiei speciale în raport cu cele generale şi nu contravine dispoziţiilor constituţionale ori ale legislaţiei internaţionale la care România a aderat. Astfel, procedura administrativă prealabilă promovării unei acţiuni în justiţie fundamentată pe Legii nr. 10/2001, are doar rol de urgentare a soluţionării pretenţiilor foştilor proprietari prin aceea că a dat posibilitatea soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor.
Pe de altă parte, aceeaşi procedură administrativă dă părţilor posibilitatea evitării unor cheltuieli judiciare considerabile.
Această procedură prealabilă nu îngrădeşte liberul acces la justiţie pentru motivul că, în situaţia în care nu se ajunge la o înţelegere între petent şi autoritatea administrativă, este deschisă calea acţiunii judecătoreşti. Prin urmare, în etapa a doua a restituirii, cea a plângerii în contra deciziei organului administrativ, principiul constituţional al liberului acces la justiţie are deplină aplicabilitate.
Dat fiind faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că imobilele preluate fără titlu valabil sau în mod abuziv pot fi cerute de foştii proprietari ori succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale şi cum imobilul în litigiu face obiectul unei astfel de legi (Legea nr. 10/2001) rezultă că trebuia urmată calea prevăzută de acest act normativ.
Cum motivele invocate nu se circumscriu în temeiurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.M., R.V. şi P.M.I. împotriva deciziei civile nr. 194/A din 22 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5894/2002. Civil. Act.în const. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 516/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
