ICCJ. Decizia nr. 5287/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5287
Dosar nr. 938/2002
Şedinţa publică din 10 decembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 septembrie 2000, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.F., D.I., F.D. şi D.D. pentru ca, pe calea acţiunii în revendicare, pârâţii să fie obligaţi să predea reclamantei în deplină şi exclusivă proprietate, precum şi în paşnică folosinţă, imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 328 mp.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 481, art. 948 şi art. 973 C. civ.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 1482 din 29 noiembrie 1996, hotărâre definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat nulitatea absolută a deciziei administrative nr. 1715 din 8 noiembrie 1977 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti privind trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea reclamantei situat în Bucureşti. Din această hotărâre judecătorească rezultă valabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat.
Cu toate că reclamanta este proprietara imobilului, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin S.C. F. S.A. a continuat să încaseze chirii de la pârâţii persoane fizice, cel puţin până în anul 1998. Susţine reclamanta că la 8 august 2000 a expediat pârâţilor persoane fizice, prin executorii judecătoreşti, o notificare, invitându-i pentru a da relaţii şi pentru a reglementa situaţia lor juridică în imobilul proprietatea reclamantei, însă demersurile administrative întreprinse conform OUG nr. 40/1999 nu au dat rezultate, motiv pentru care reclamanta înţelege să valorifice în justiţie dreptul şi atributele dreptului de proprietate, conform art. 480 şi art. 481 C. civ.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 296 din 28 martie 2001, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei cu motivarea că în speţă sunt incidente prevederile procedurale ale Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta C.V. a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 517/A din 22 noiembrie 2001, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 328 mp.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1482 din 29 noiembrie 1996, hotărâre irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat nulitatea absolută a deciziei emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin care imobilul reclamantei din Bucureşti, a fost trecut în proprietatea statului. Prin Dispoziţia nr. 1087 din 27 aprilie 1998 Primarul General al Municipiului Bucureşti, în temeiul amintitei hotărâri judecătoreşti, a restituit imobilul reclamantei, punând-o în posesia bunului.
La data de 8 august 2000 reclamanta i-a notificat pe pârâţii persoane fizice, prin Serviciul executorilor judecătoreşti, pentru ca aceştia să prezinte dovezi referitoare la veniturile ce le realizează şi pentru ca ei să-şi reglementeze situaţia juridică în imobil în raport de noul proprietar, însă pârâţii, deşi au primit notificarea, nu i-au dat curs.
Instanţa de apel a constatat că pârâţii persoane fizice cunoşteau încă din anul 1998 că proprietar al imobilului este reclamanta şi nu au dat curs demersurilor de încheiere a unui nou contract de închiriere, fiindu-le incidente prevederile art. 13 lit. b) din OUG nr. 40/1999, situaţie în care acţiunea în revendicare a reclamantei a fost admisă.
Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi pârâţii persoane fizice D.F., D.I., D.D. şi D.V.F.
În motivarea recursului pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a invocat lipsa calităţii procesuale pasive susţinând, în temeiul art. 19 pct. 1 şi art. 67 din Legea nr. 215/2001, că numai Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, poate avea calitatea de pârât în prezentul litigiu.
Pârâţii D.F., D.I., D.D. şi D.V.F. au motivat că Decizia Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi au cerut menţinerea sentinţei dată de tribunal întrucât acţiunii reclamantei îi sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.
În şedinţa din 19 februarie 2003 pârâţii persoane fizice au invocat, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., două motive de casare de ordine publică: autoritatea de lucru judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 7964/1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1156/1996 a Tribunalului Bucureşti; inadmisibilitatea acţiunii în revendicare faţă de prevederile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în şedinţa de azi, recurenţii-pârâţi persoane fizice au susţinut că au atacat în justiţie cu acţiune în nulitate Dispoziţia nr. 1087 din 27 aprilie 1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti prin care reclamantei C.V. i-a fost restituită proprietatea imobilului, din Bucureşti, şi a fost pusă în posesia nemişcătorului şi au cerut, totodată, suspendarea judecării recursurilor, până la finalizarea acelui litigiu prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Potrivit art. 244 alin. (1), pct.1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Textul citat, care reglementează unul dintre cazurile de suspendare legală judecătorească, se referă la existenţa unor chestiuni prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei pendinte.
În speţă, se constată că reclamanta-intimată C.V. a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, în temeiul deciziei nr. 1482 din 29 noiembrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre irevocabilă, prin care a fost anulat actul administrativ în temeiul căruia statul a preluat nemişcătorul. Ca atare, indiferent de soluţia la care se va opri instanţa investită cu acţiunea în anularea Dispoziţiei Primarului General, întrucât chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului nu mai poate fi rediscutată, ea fiind rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, soluţia din acel litigiu nu poate avea nici o înrâurire asupra cauzei de faţă.
Pe cale de consecinţă, cererea de suspendare a soluţionării recursului urmează a fi respinsă.
Examinând recursurile declarate în cauză, dar nu în temeiul motivelor invocate de părţi, ci în baza a două motive referitoare la calificarea juridică corectă a acţiunii promovată de reclamantă şi a determinării instanţei de fond ce este, potrivit legii, competentă material să soluţioneze acţiunea, motive de casare care au fost invocate şi urmează a fi analizate conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată următoarele:
Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti (ratione materiae) presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă, Legea de organizare judecătorească, Legea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în alte acte normative speciale. Competenţa materială este reglementată de norme imperative, care au caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei.
Întrucât, în speţă, competenţa materială este determinată de natura cererii, instanţele judecătoreşti erau cu atât mai mult datoare să califice corect din punct de vedere juridic acţiunea reclamantei pentru ca, în raport de scopul material urmărit de aceasta, să stabilească natura dreptului ce se valorifică în justiţie şi, pe cale de consecinţă, să stabilească dacă acţiunea poate fi reală, aşa cum reclamanta pretinde, sau este, în realitate, o acţiune personală.
Astfel, în cauză, reclamanta C.V., care, într-un prim proces soluţionat irevocabil împotriva statului, reprezentat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi-a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, a promovat acţiune în revendicare, fondată în drept pe prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a numiţilor D.F., D.I., D.D. şi D.V.F., chiriaşi ai acelui imobil, în temeiul unui contract de locaţiune al cărui termen ori condiţii de validitate urmează a face obiect de dezbateri şi analiză, în rejudecare.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece ea însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul real de proprietate. Prin aceasta ea se deosebeşte de o simplă acţiune contractuală în restituirea unui bun, încredinţat unei persoane, acţiune al cărei temei îl constituie nu dreptul de proprietate, ci obligaţia de restituire născută din contractul intervenit între două sau mai multe persoane. Această din urmă acţiune are, deci, ca temei, un drept de creanţă şi, aşadar, face parte nu din categoria acţiunilor reale, ci din aceea a acţiunilor personale.
În adevăr, locaţiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinţă temporară a lucrului închiriat. Locaţiunea nu presupune un contract translativ sau constitutiv de drepturi reale, ci un contract creator de raporturi obligaţionale. De aici, rezultă că dreptul de folosinţă al locatarului este un drept de creanţă.
Aşa cum s-a demonstrat mai sus acţiunea în revendicare presupune, cel puţin, doi subiecţi: proprietarul, care a pierdut posesiunea bunului său şi posesorul neproprietar. A poseda sub nume de proprietar nu înseamnă a fi proprietar şi nici a poseda în virtutea unui titlu de proprietate, ci numai a poseda pentru sine adică cu intenţia de a se comporta ca proprietar (animo domini). A poseda însă sub nume de proprietar, nu înseamnă a deţine un lucru pentru altul, cu titlu precar. Astfel, comodatarul, mandatarul, depozitarul, locatarul, tutorele, etc. în genere toţi cei care deţin un lucru în temeiul unei calităţi juridice, incompatibilă cu aceea de proprietar, indiferent dacă această calitate a fost atribuită prin convenţie sau prin lege, sunt simpli detentori precari.
În fine, precaritatea constituie mai mult decât un viciu al posesiei: ea este exclusivă de posesiune, este o lipsă totală de posesie. După cum locatarul nu este posesor, ci un simplu detentor precar, care foloseşte bunul temporar în temeiul unor raporturi obligaţionale, tot astfel el nu poate fi niciodată subiect pasiv al acţiunii în revendicare. Acţiunea proprietarului împotriva locatarului nu este una reală, ci întotdeauna una personală, astfel că în mod greşit instanţele au calificat acţiunea reclamantei ca fiind una în revendicare, eroare care a avut drept efect, în primul rând, stabilirea, cu încălcarea prevederilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ., a competenţei Tribunalului Bucureşti de a soluţiona, ca instanţă de fond, acţiunea.
Din această perspectivă se constată că legiuitorul a sesizat insuficienta reglementare generată de retrocedarea proprietăţilor imobiliare fie prin acte administrative, fie prin dispoziţiuni judiciare şi, tocmai pentru a înlătura atare insuficientă, a adoptat OUG nr. 40/1999 referitoare, printre altele, şi la situaţia contractelor de închiriere încheiate anterior pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţă redobândite de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora.
Or, acţiunea personală a reclamantei nu poate avea decât atare temei şi este de competenţa, în primă instanţă, a judecătoriei, competenţă materială stabilită de art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, cum acţiunea a fost greşit calificată, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor legale referitoare la competenţa după materie, recursurile pârâţilor vor fi admise, vor fi casate hotărârile pronunţate cu încălcarea acestor norme şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, care va cerceta şi celelalte susţineri ale părţilor, sub formă de apărări.
Întrucât s-a demonstrat că pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu deţine imobilul litigios nici ca posesor şi nici ca simplu detentor precar, mai mult, nu contestă dreptul de proprietate al reclamantei redobândit printr-o hotărâre judecătorească, urmează ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să analizeze acţiunea reclamantei faţă de acest pârât prin prisma interesului, ca una din condiţiunile de exerciţiu ale acţiunii civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursurilor formulată de pârâţii D.F., D.I., D.D. şi D.V.F.
Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General, D.F., D.I., D.D. şi D.V.F. împotriva deciziei nr. 517/A din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa nr. 296 din 28 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria sector 2 Bucureşti, ca instanţă de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi10 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5288/2002. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 528/2002. Civil. Contestatie la decretul... → |
|---|
