ICCJ. Decizia nr. 529/2002. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 529
Dosar nr. 1896/2002
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 mai 1997, reclamanţii K.E. şi L.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov prin primar, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Control Financiar de Stat Braşov şi R.A. R. Braşov, solicitând ca pârâţii să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul situat în Braşov, înscris în CF nr. 3706 Braşov şi în consecinţă să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi intabularea imobilului în cartea funciară pe numele reclamanţilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că ei sunt moştenitorii lui K.E., fosta proprietară tabulară a imobilului care l-a dobândit prin cumpărare, apoi prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a trecut la stat deşi proprietara a făcut parte din categoriile socio-profesionale prevăzute în art.II, exceptate de la măsura naţionalizării.
La 26 mai 1997, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov, reprezentat prin primar, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Braşov şi R.A. R. Braşov, formulând aceleaşi cereri, cu aceeaşi motivare, dar privitor la imobilul din Braşov.
La 30 martie 1998, Judecătoria Braşov a conexat dosarul al doilea la primul dosar înregistrat, cu nr. 7934/1997.
Prin sentinţa civilă nr. 7995 din 5 mai 1998, pronunţată în dosarul nr. 7934/1997 de Judecătoria Braşov, s-au respins acţiunea iniţială ca şi cea conexată, formulate de reclamanţi şi s-au admis cererile de intervenţie formulate de intervenienţii C.E. şi O.I., în dosarul iniţial şi cele formulate de intervenienţii N.E., HG şi H.E., în dosarul conexat.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost admis de Tribunalul Braşov prin Decizia civilă nr. 567/A din 11 martie 1999, care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă, deoarece instanţa a omis să se pronunţe cu privire la reclamantul L.A., în dispozitivul sentinţei s-a făcut referire doar la reclamanta K.E., şi nu s-a pronunţat faţă de toţi intervenienţii şi nu a arătat în ce constă admiterea cererilor de intervenţie.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 6365 din 20 aprilie 2000, Judecătoria Braşov a respins acţiunea reclamanţilor, s-au admis cererile de intervenţie formulate de intervenienţi şi s-a constatat că intervenienţii HG şi H.E. şi-au manifestat opţiunea de a cumpăra imobilele deţinute, fiind respinse restul pretenţiilor.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că imobilele au aparţinut antecesoarei reclamanţilor, au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, K.E., proprietara tabulară a două imobile, fiind încadrată în dispoziţiile art. 1 din actul normativ menţionat.
Pentru aceste imobile, prin hotărârea nr. 174/1997, comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat despăgubiri reclamanţilor, asfel acţiunea în revendicare nu este întemeiată.
Pe de altă parte, intervenienţii au încheiat contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele din imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 2805/A din 7 decembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 6365/2000.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut existenţa bunei credinţe a intervenienţilor în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor, cât şi faptul că reclamanţii au obţinut despăgubiri pentru imobile prin hotărârea nr. 174 din 14 martie 1997 a comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 ca urmare a cererii adresate comisiei anterior introducerii acţiunii deduse judecăţii, şi admiterea acţiunii ar face ca reclamanţii să primească o dublă despăgubire, respectiv suma de bani şi restituirea imobilelor.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr. 637/R din 27 aprilie 2001, a admis recursul reclamanţilor şi rejudecând, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanţi, a radiat dreptul de proprietate al Statului Român înscris în C.F. nr. 15795 Braşov şi C.F. nr. 3706 Braşov, a dispus înscrierea dreptului al reclamanţilor în cărţile funciare menţionate, a obligat pârâtele să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilele mai sus arătate şi a respins cererile de intervenţie formulate de intervenienţii C.E., O.I., N.E., N.G. şi H.E.
În considerentele deciziei, instanţa de recurs a reţinut că imobilele au trecut în proprietatea statului fără titlu, cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, K.E. nu făcea parte din categoria exploatatorilor de locuinţe, fiind succesiv funcţionară, muncitoare şi casnică, aşadar erau incidente prevederile art. II din decret potrivit cărora era exceptată de la luarea măsurii naţionalizării.
Intervenienţii N.E., HG şi H.E. au formulat cerere de intervenţie principală, solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentelor în care locuiesc în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu R.A. R. Braşov.
Cererea formulată de aceşti intervenienţi, fondată pe prevederile art. 111 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât acţiunea în constatarea dreptului nu este admisibilă când părţile au la îndemână acţiunea în realizarea dreptului.
Cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii O.I. şi C.E. au fost respinse în baza art. 49 şi art. 55 C. proc. civ., ca o consecinţă a admiterii acţiunii principale.
Împotriva deciziei civile nr. 637 din 27 aprilie 2001 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, a introdus recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cerând casarea ei şi pe fond respingerea acţiunii, cu invocarea prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Hotărârea atacată, se susţine în motivarea recursului în anulare, s-a dat cu încălcarea esenţială a legii.
Din actele dosarului rezultă că prin hotărârea nr. 174 din 14 martie 1997, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a acordat la cererea reclamanţilor despăgubiri pentru imobilele în litigiu şi odată aleasă această cale procedurală pentru valorificarea unui drept nu se putea admite acţiunea în revendicare, privitor la acelaşi imobil, fiind încălcat principiul „electa una via non datur recursus al alteram".
Prin exprimarea opţiunii pentru realizarea echivalentului valoric al imobilelor, pe calea procedurii speciale instituite prin prevederile Legii nr. 112/1995, reclamanţii nu puteau obţine pe calea dreptului comun restituirea în natură a aceloraşi imobile şi este fără relevanţă susţinerea lor, în sensul că imobilele au fost preluate de stat , fără titlu, câtă vreme reclamanţii au readus în patrimoniul lor imobilele în echivalent valoric.
Cu referire la contractele de vânzare-cumpărare, prin care intervenienţii au dobândit apartamente din imobilele aflate în litigiu, se apreciază că acestea au fost încheiate cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din aceeaşi lege.
Recursul în anulare este nefondat.
Principiul invocat în motivarea recursului în anulare, care constituie principalul argument pentru casarea deciziei atacate, exprimă regula conform căreia aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia.
Este, printre altele, ipoteza în care o persoană are un drept de opţiune cu privire la sesizarea unei instanţe sau autorităţii administrative pentru realizarea unui drept al său, alternativ cu posibilitatea obţinerii aceluiaşi drept prin recurgerea la altă cale procesuală. Regula invocată exprimă ideea că odată făcută alegerea pentru una din căi, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale şi să utilizeze cealaltă cale oferită de lege.
Pentru a funcţiona principiul evocat, de esenţa căruia este facultatea exercitării dreptului de opţiune, trebuie să existe, în acelaşi timp, cel puţin două căi prin care se poate realiza dreptul pretins.
În prezenta cauză, la data sesizării comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, 16 aprilie 1996, reclamanţii nu aveau o altă posibilitate reparatorie privind imobilele preluate de stat decât obţinerea de despăgubiri în temeiul art. 12 din legea menţionată, pentru că la acea vreme instanţele judecătoreşti au apreciat că nu au atribuţia de a cenzura şi a dispune restituirea imobilelor naţionalizate. Acest drept a fost recunoscut instanţelor judecătoreşti ulterior, în 1998, când s-a revenit asupra jurisprudenţei anterioare şi s-a adoptat Legea nr. 213/1998, care în art. 6 alin. (3) a recunoscut instanţelor judecătoreşti competenţa de a stabili valabilitatea titlului de preluare.
Principiul „electa una via..." are la bază necesitatea preîntâmpinării obţinerii unei duble reparaţii, prin folosirea căilor definite, ipoteză exclusă în prezenta cauză, întrucât reclamanţii nu au încasat despăgubirile acordate prin hotărârea nr. 174 din 14 martie 1997 a comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, lăsând să se împlinească termenul de prescripţie extinctivă şi la 23 mai 1997, respectiv 26 iunie 1997 au introdus acţiunile în revendicare pentru cele două imobile, acţiuni admise prin Decizia a cărei casare se cere.
Temeiul de drept al prezentului recurs în anulare îl constituie prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Textul de lege se referă la încălcarea esenţială a legii, ce a determinat „o soluţionare greşită a cauzei pe fond...". Precizarea legislativă are un caracter restrictiv, anume în sensul că ea limitează exerciţiul căii extraordinare de atac a recursului în anulare numai la hotărârile care conţin o soluţionare greşită a cauzei pe fond. Examinată fără corelaţia cu hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, Decizia vizată de recursul în anulare este la adăpost de critică, privită astfel este legală şi temeinică.
Doctrina aduce precizarea că şi încălcarea unor reguli procesuale esenţiale pot conduce la o soluţionare greşită a cauzei, hotărârile fiind susceptibile de casare.
Aceste reguli procesuale trebuie însă să fie esenţiale, dar mai ales să fie reglementate prin lege. Nu realizează această din urmă condiţie regula „electa una via....." invocată în motivarea recursului în anulare, ea nu este înscrisă într-un text de lege şi pe cale de consecinţă nu poate fi invocată cu succes ca temei de drept pentru admiterea recursului în anulare.
Nici celelalte două motive expuse în recursul în anulare, primul referitor la susţinerea reclamanţilor că imobilele s-au preluat în proprietatea statului „fără titlu", deşi ei au readus în patrimoniul lor echivalentul valoric al bunurilor, nu poate fi primit, întrucât nu au încasat despăgubirile acordate, precum nici cel de-al doilea privind respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 referitoare la cumpărarea apartamentelor, în legătură cu care nu s-a pus în evidenţă dispoziţia legală încălcată de instanţă.
Pentru considerentele expuse, recursul în anulare urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parechetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 637/R din 27 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 532/2002. Civil. Revendicare. Recurs în anulare | CSJ. Decizia nr. 2445/2002. Civil → |
|---|
