ICCJ. Decizia nr. 5459/2002. Civil. Revendicare - Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5459
Dosar nr. 4788/2002
Şedinţa publică din 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la 31 octombrie 2001 M.T., D.G., S.E., M.M., O.C. în calitate de moştenitori ai defunctului M.N., au solicitat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Prefectura judeţului Ialomiţa, F.I. (primar al comunei Sălcioara) şi N.J. (secretar al Primăriei comunei Sălcioara) constatarea nulităţii relative a comunicării nr. 1778 din 10 septembrie 2001 emisă de Consiliul Local al comunei Sălcioara, obligarea unităţii deţinătoare la restituirea imobilului situat în comuna Sălcioara, judeţul Ialomiţa, compus din casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 2000 mp.
În cadrul aceleiaşi contestaţii s-au formulat şi petite privind obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice să le achite suma de 200.000 dolari SUA, reprezentând „valoarea de folosinţă" pentru o durată de 30 de ani de la data confiscării şi daune morale.
Contestaţiei reclamantelor, pârâtele Primăria comunei Sălcioara, Prefectura judeţului Ialomiţa, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice le-au opus întâmpinări, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La termenul din 22 noiembrie 2001, reclamantele şi-au completat contestaţia solicitând introducerea în cauză a Consiliului Local al comunei Sălcioara şi anularea deciziei nr. 14 emisă la 15 octombrie 2001 de aceasta din urmă.
Prin sentinţa civilă nr. 310/F din 28 martie 2002, Tribunalul Ialomiţa a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a dispus scoaterea din cauză a pârâţilor Prefectura judeţului Ialomiţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că terenul revendicat a fost atribuit în baza Legii nr. 18/1991, astfel cum rezultă din adresa nr. 2190 din 27 noiembrie 2001 a Primăriei comunei Sălcioara, aşa încât suprafaţa respectivă nu poate face obiectul cererii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform art. 8 din acest act normativ.
Cât priveşte construcţia, s-a mai reţinut în considerentele aceleiaşi hotărâri, că aceasta a fost demolată chiar de către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Prin Decizia nr. 320 din 11 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca tardiv apelul, considerând că această cale de atac a fost exercitată peste termenul legal de 15 zile, defipt de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., întrucât dovezile de comunicare ale sentinţei poartă data de 22 aprilie 2002 iar cererea de apel a fost expediată, prin poştă, la 15 mai 2002, conform ştampilei poştei aplicată plicului de la dosar apel.
Decizia menţionată a făcut obiectul criticilor, promovate de aceleaşi reclamante, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.
Motivele de recurs, deşi nestructurate, prin conţinutul sub care au fost dezvoltate, fac referiri la greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la termenul înlăuntrul căruia a fost exercitată această cale de atac.
Recursul declarat este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Nerespectarea termenelor pentru exercitarea căilor de atac atrage decăderea părţii din dreptul respectiv, întrucât este vorba despre termene destinate să ocrotească atât interesele părţilor, cât şi interesul general al restabilirii drepturilor legitime.
Termenul de apel este reglementat de dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., ca un termen legal imperativ, absolut, iar nerespectarea acestuia, astfel cum s-a precizat, este sancţionată de legiuitor cu decăderea, care poate fi invocată şi de instanţă, din oficiu.
Această sancţiune procedurală nu operează de drept, ci trebuie constatată din oficiu, fiind incidentă în toate cazurile în care partea a declarat apel peste termenul de 15 zile.
În mod corect, instanţa de control judiciar ordinar a apreciat că, în cazul dedus judecăţii apelul introdus de către reclamanţi este tardiv.
În acest caz, apelul declarat cu depăşirea celor 15 zile libere, conform art. 101 C. proc. civ., a fost socotit corect de instanţă ca tardiv, şi, cu respectarea textului procedural mai sus invocat, s-a apreciat că apărarea reclamantelor, în sensul că o parte din zilele de la mijlocul acestei perioade, şi anume 27, 28 aprilie 2002, 1-8 mai 2002, 11 şi 12 mai 2002 nu s-ar calcula, este nefondată.
Astfel sentinţa apelată a fost comunicată reclamantelor apelante la 22 aprilie 2002, conform dovezilor de primire şi proceselor verbale aflate în dosarul nr. 2392/2001 al Tribunalului Ialomiţa, însă declaraţia de apel poartă data de 15 mai 2002.
În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de apel, aceasta este admisibilă numai în cazul în care partea dovedeşte că nu a putut exercita această cale de atac în termen, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa conform art. 103 C. proc. civ.
Textul indicat stipulează că "neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării".
În speţă, cererea de repunere în termenul de apel nu a fost făcută în faţa instanţei investită cu soluţionarea acestei căi de atac, aşa încât cererea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
Apelul introdus peste termen este tardiv, iar introducerea unui al doilea apel nu este posibilă.
Hotărârea devine definitivă pe data expirării termenului de apel, şi nu la data respingerii acestei căi de atac, ca tardiv formulate.
Împotriva acestei decizii nu se mai poate exercita nici recursul.
Faţă de cele arătate, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamante şi ca inadmisibilă cererea aceloraşi reclamante de repunere în termenul de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.T., D.G., S.E., M.M., O.C. împotriva deciziei nr. 320 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca inadmisibilă cererea aceloraşi reclamante de repunere în termenul de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5518/2002. Civil. Nulitate partiala titlu de... | ICCJ. Decizia nr. 5458/2002. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
