ICCJ. Decizia nr. 5666/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5666
Dosar nr. 978/2002
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 348/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâţii D.D. şi D.X.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că pârâţii au reuşit să răstoarne prezumţia instituită de art. 492 C. civ., potrivit căreia proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei până la proba contrarie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, respectiv instanţa de fond în mod greşit a apreciat prezumţia de proprietate în favoarea apelantului ca având un caracter relativ şi stabil nu poate dovedi prin construirea unui apartament la etajul 2 al imobilului un drept de proprietate, ci numai un drept de creanţă.
Prin Decizia civilă nr. 19A din 15 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinţei civile nr. 348 din 10 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obligându-l la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul D.D., reţinându-se următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 iulie 1998 reclamantul a solicitat instanţei să-i oblige pe pârâţii D.D. şi D.X. să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie apartamentul nr.4, situat în Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
În cauză s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, aceasta fiind modalitatea prin care cel ce se consideră proprietar neposesor supune analizei şi verificării legalităţii posesia pârâţilor pe care îi consideră neproprietari în vederea stabilirii ordinii de preferinţă.
Obiectul litigiului este reprezentat de etajul 2 al imobilului, ce a fost construit de către stat după naţionalizarea lui.
Asupra acestei construcţii reclamantul a invocat principiul ascensiunii imobiliare prevăzut de art. 492 C. civ., ca izvor al dreptului său de proprietate. In acest sens reclamantul susţinând că este proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiei, iar constructorul de bună credinţă trebuie despăgubit conform art. 494 C. civ.
La rândul lor pârâţii au susţinut că titlul lor este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Decretului-lege nr. 61/1990, etajul pe care îl ocupă fiind construit din fondurile statului, iar pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a considerat că pârâţii D. se bucură de un drept de superficie, constituit din dreptul de proprietate asupra apartamentului şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, drept născut la data pierderii posesie terenului de către stat.
Contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul pârâţilor a fost încheiat cu respectarea actelor normative în vigoare la acel moment.
S-a reţinut că este de contestat că la data încheierii acestui contract ambele părţi (atât vânzătorul SC R. SA, cât şi cumpărătorii pârâţii D.D. şi D.X.) au fost de bună credinţă, prezumţie ce nu a fost răsturnată.
Este adevărat că, principiul accesiunii este consacrat de art. 488 C. civ., care arată că tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.
Apelantul a invocat sentinţa civilă nr. 3309/1999 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate imobilul în discuţie.
S-au mai invocat dispoziţiile art. 494 C. civ. potrivit căruia proprietarul terenului pe care s-au edificat construcţii de către a treia persoană, cu materialele ei, devine proprietarul lor prin accesiune, succesiunea fiind unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii conform art. 645 C. civ.
Instanţa de apel a reţinut corect aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. în cauză, pârâţii apreciind în cadrul acţiunii în revendicare reclamantului un titlu valabil mai bine caracterizat.
De asemenea, s-a apreciat interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1204 C. civ., potrivit cărora, se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut înaintea începerii judecăţii sau în cursul judecăţii faţă de menţiunile din procesul verbal nr. 1735 din 6 decembrie 1999, întocmit de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, în care se arată că, etajul 2 construit din fondurile statului prin supraetajare rămâne în proprietatea statului.
Împotriva deciziei civile nr. 19A din 15 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs în termen reclamantul C.I., bazat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a arătat, în esenţă, că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi anume a dispoziţiilor art. 480, art. 482 şi art. 494 C. civ.
În dezvoltarea criticii aduse hotărârii recurate se arată că, deşi acţiunea a fost întocmită formal pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin soluţia dată s-au încălcat normele care reglementează atât dreptul de proprietate, cât şi cele pe care privind modalitatea în care poate opune transferul dreptului de proprietate către stat şi al dobândirii dreptului de proprietate.
Se învederează că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în temeiul art. 480 C. civ., intimaţii D. au făcut dovada dreptului lor de proprietate prin prezentarea contractului de vânzare cumpărare prin care au dobândit imobilul, contract ce a fost încheiat prin fraudă la lege şi în frauda drepturilor şi intereselor recurentului.
De asemenea, se arată că greşit s-a reţinut buna credinţă a părţilor contractante, în condiţiile în care nu s-a invocat reaua credinţă, recurentul solicitând să se constate dobândirea dreptului său de proprietate asupra etajului 2 al imobilului prin accesiune imobiliară, impunându-se numai compararea titlurilor.
În fine, se pretinde încălcarea dispoziţiilor art. 494 alin. final C. civ. potrivit cărora „constructorul de bună credinţă nu poate solicita decât valoarea materialelor şi preţul muncii, ori, suma reprezentând creşterea valorii fondului".
Recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurent nu sunt de natură a duce la schimbarea soluţiei dată de către instanţa de fond şi menţinută de către cea de apel.
Nu s-a putut reţine mai bine caracterizat titlul reclamantului recunoscut prin compararea titlurilor opuse de părţi şi întemeiate pe izvoare juridice diferite.
Prin acţiunea pronunţată de reclamant, în revendicare s-a reţinut că efectul urmărit a fost redobândirea posesiei imobilului în alcătuirea ce exista la momentul când a fost preluat de stat.
Nu se pot contesta dispoziţiile art. 492 C. civ. care instituie prezumţia potrivit căreia proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei până la o probă contrată.
În cauză pârâţii au răsturnat prezumţia de proprietate asupra etajului 2 al imobilului, dovedind că statul a fost proprietarul acestei construcţii, care, prin contractul de vânzare prezentat instanţei a transmis proprietatea pârâţilor D.D. şi D.X.
În această împrejurare, corect s-a reţinut că în speţă, nu-a aplicabile dispoziţiile art. 494 C. civ., deoarece statul nu a fost un simplu constructor de bună credinţă pe terenul altuia, ci proprietarul imobilului construit, care în condiţiile desfiinţării titlului său de proprietate asupra terenului, urmează ca el sau succesorii lui în drepturi să îşi reglementeze un drept de folosinţă asupra respectivului teren.
În plus, este de observat că în procesul verbal nr. 1735 din 6 decembrie 1994 întocmit de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti reclamantul când a preluat imobilul, a menţionat că etajul 2 construit din fondurile statului prin supraetajare, rămâne în proprietatea statului. Aceasta echivalează cu o mărturisire făcută anterior începerii judecăţii sau în cursul judecăţii, de natură a contura aspecte legate de persoana proprietară a etajului imobilului, chiar dacă nu poate fi opusă părţii adverse conform art. 1204 C. civ., pentru că mărturisirea nu s-a făcut într-un cadru legal şi cu formalismul prevăzut de lege.
De fapt, intimaţii pârâţii nu sunt numai posesori ai apartamentului de la etajul 2 al imobilului, întrucât ei îl posedă în calitate de proprietari potrivit actului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii şi nu pot pierde această calitate decât în urma desfiinţării pe cale judecătorească a titlului lor. Ei sunt dobânditori de bună credinţă şi în această situaţie actul lor de proprietate nu este susceptibil de desfiinţare, întrucât la momentul încheierii actului au avut credinţă că vânzătorul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a le putea transmite proprietatea.
Pentru aceste considerente, recursul fiind nefondat, Curtea îl va respinge conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei civile nr. 19A din 15 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5717/2002. Civil. Anulare partiala titlu de... | ICCJ. Decizia nr. 5209/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
