ICCJ. Decizia nr. 568/2002. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 568.
Dosar nr. 5719/2002
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâtele P.A. şi B.B. pentru obligarea acestora în solidar la plata sumei de 2.700.000.000 lei reprezentând investiţiile făcute de B.N.R., în calitate de constructor de bună credinţă, la imobilul situat în Câmpina, judeţul Prahova.
Imobilul avea o suprafaţă construibilă de 245 mp şi 659 mp teren aferent a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi atribuit reclamantei spre folosinţă şi administrare, prin Decizia nr. 3924/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Ploieşti.
Reclamanta a arătat că banca, ca deţinător legal şi de bună credinţă a făcut îmbunătăţiri la acest imobil, acum el având 858,15 mp, parter, două etaje, subsol pentru tezaur, gard împrejmuitor şi grilaje la ferestre.
Pârâtele au obţinut o hotărâre de restituire a imobilului (Decizia civilă 400/2000 a Tribunalului Prahova) situat în Câmpina, Banca fiind obligată să restituie acest imobil, reclamantelor.
Prezenta acţiune, pentru recuperarea investiţiilor reclamantei a fost determinată, se susţine în acţiune, de împrejurarea că în procesul de revendicare Banca nu a formulat pretenţii.
Acţiunea a fost întemeiată pe art. 997 şi art. 494 C. civ. şi completată ulterior şi cu chemarea în judecată a SC P.P. Telega.
Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 342 din 5 iulie 2002 a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele persoane fizice la plata sumei de 2.243.341.785 lei, costul investiţiilor făcute la imobil şi au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de 55.128.417 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie s-au constatat dovedite pretenţiile reclamantei cu martori, acte şi expertiza la care pârâtele au avut un consilier şi pentru care nu au formulat obiecţiuni.
S-a considerat, în conformitate cu art. 997 C. civ., că acela căruia i se face restituirea trebuie să despăgubească pe posesor chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lor. Tot astfel, s-au reţinut dispoziţiile art. 494 alin. (2) C. civ. care îndreptăţesc proprietarul să păstreze pentru el, acele plantaţii şi clădiri cu despăgubirea corespunzătoare, el având această obligaţie fără să poată cere ridicarea lor de către cel care le-a construit cu bună credinţă.
S-a mai reţinut că pârâtele care au formulat o cerere reconvenţională prin care au solicitat ca reclamanta să readucă imobilul la starea iniţială de la preluare, au renunţat la aceasta pe parcursul procesului.
Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 124 din 7 noiembrie 2002 a respins ca nefondat apelul pârâtelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că s-a făcut o corectă aplicare a pretenţiilor, în baza probelor administrate, că s-a avut în vedere nu doar declaraţia unui singur martor, cum se susţine în critica formulată prin apel, ci s-au analizat actele speciale. Probele au demonstrat că lucrările făcute de bancă au fost de investiţii şi nu de simplă şi obişnuită întreţinere. S-a reţinut corect de către instanţă şi actuala suprafaţă (mai mare) a imobilului în raport de documentele oficiale prezentate şi concluziile raportului de expertiză M.I.
În recursul declarat de pârâte împotriva acestei hotărâri s-au invocat art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În esenţă s-a susţinut în motivarea recursului că instanţa nu a observat că în justificarea lucrărilor reclamanta a prezentat numai devize nu şi facturi, că a fost constructor de rea-credinţă, lucrările fiind făcute fără autorizaţie de construire, ele fiind de extindere sau modernizare. Recurentele au mai arătat că valoarea lucrărilor a fost acoperită de valoarea chiriilor percepute.
În şedinţa publică din 23 martie 2004 recurentele au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lor pentru că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului, fără titlu şi ca urmare restituirea în natură se face în condiţiile Legii nr. 10/2001 art. 41 pct. 3, în sensul că în cazul imobilelor deţinute fără titlu, chiriaşii care au făcut îmbunătăţiri nu le pot pretinde decât de la stat şi nu de la persoana care a dobândit proprietatea.
Cu privire la această excepţie instanţa constată că ea este neîntemeiată.
Imobilul a fost restituit în temeiul Decretului nr. 400 din 29 februarie 2000 anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Pretenţii între părţi izvorâte din faptul restituirii în natură a imobilului urmează să se desprindă din regimul juridic aplicabil restituirii.
Ca urmare în rezolvarea prezentei acţiuni în pretenţii nu se poate schimba temeiul indicat în acţiune, dreptul comun, prin simplul fapt că între timp a apărut o lege specială care aduce reguli noi proprii în materia restituirii.
Este evident că art. 49 alin. (3) este aplicabil în măsura în care s-a restituit imobilul în natură urmare aplicării acestei legi.
Cât priveşte natura juridică a preluării bunului de către stat, rezultă din Decizia nr. 400/2000 a Tribunalului Prahova că imobilul a fost trecut abuziv prin greşita aplicare a Decretului nr. 92/1950, imobilul regăsindu-se la poziţia 65 din anexa la decret, în baza căruia a trecut imobilul, este menţionat şi în documentul emis de Arhivele Naţionale (certificatul 3835 din 16 septembrie 1998).
Ca urmare pârâtele au calitate procesuală activă, corect instanţele le-au obligat la despăgubiri.
Analizând motivele de recurs invocate se constată că acestea sunt neîntemeiate.
Instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale din codul civil aplicabile în speţă.
Apărarea invocată în susţinerea excepţiei, în sensul că pretenţia reclamantei îşi găseşte rezolvarea în alte reglementări normative nu a fost primită pentru considerentele mai sus arătate.
Instanţele au apreciat corect toate probele administrate toate probele administrate această cenzură fiind făcută printr-o analiză detaliată şi de instanţa de apel.
Comentariile cu privire la modul greşit de apreciere a probelor s-ar putea înscrie în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., dispoziţie care însă a fost abrogată prin OUG nr. 138/2000 şi nu mai constituie motiv de recurs.
Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtele P.A. şi B.B. împotriva deciziei nr. 124 din 7 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5727/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5667/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
