ICCJ. Decizia nr. 5796/2002. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5796
Dosar nr. 4278/2002
Şedinţa publică din 21 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinare lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2000, reclamanta S.C. a chemat în judecată pe pârâţii L.C. şi SC D.F.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în comuna Snagov, sat Ghermăneşti (vila 83) pentru perioada 12 mai 1999 – 21 iunie 2000, evaluată provizoriu la suma de 151 milioane lei.
În motivarea acţiunii, fondată în drept pe prevederile art. 998 C. civ., reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut părinţilor ei, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 şi a fost restituit prin Decizia nr. 2335 din 22 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti şi prin procesul verbal de predare primire încheiat la 12 mai 1999 s-a predat imobilul reclamantei. Pârâţii, care ocupau imobilul, au refuzat să îl elibereze, au rămas în continuare în imobil fără a plăti chirie, fapt ce a produs reclamantei o pagubă constând în lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada menţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 603 din 17 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului L.C. şi s-a admis acţiunea ei împotriva pârâtei SC D.F.I. SRL, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 30.300 dolari SUA la cursul din ziua plăţii, precum şi 10.230.000 lei cheltuieli de judecată.
În argumentarea soluţiei, instanţa a învederat în considerentele hotărârii faptul că la dosar nu se află contractul de cazare şi prestaţii de servicii hoteliere nr. 75 din 11 octombrie 1994, pe care reclamanta l-a invocat ca izvor al obligaţiei pârâtului L.C. şi din probele administrate a rezultat că imobilul a fost închiriat şi folosit numai de pârâta SC D.F.I. SRL, valoarea lipsei de folosinţă datorată de această pârâtă rezultând din raportul de expertiză efectuat.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, vizând refuzul instanţei de a-l obliga la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi pe pârâtul L.C., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care prin Decizia nr. 240/A din 20 mai 2002 a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă şi împotriva pârâtului L.C. şi l-a obligat pe acesta, alături de pârâta SC D.F.I. SRL, la plata sumei de 30.500 dolari SUA la cursul din ziua plăţii, către reclamantă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele deciziei s-a reţinut că pârâtul L.C. a folosit imobilul în baza unui contract de cazare turistică şi prestări servicii, încheiat cu SC S. SA înainte de retrocedarea imobilului în favoarea reclamantei, rămânând în imobil şi după expirarea duratei contractului, ceea ce a produs reclamantei un prejudiciu, pe care pârâtul alături de pârâta persoană juridică este obligat a-l repara, răspunzând solidar.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul L.C., invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Recurentul arată că este inexactă susţinerea că a folosit imobilul în baza contractului nr. 75 din 11 ianuarie 1994, ca persoană fizică, pentru că acest contract a fost reziliat cu începere din 11 aprilie 1996, ca urmare a majorării tarifului, pe care recurentul nu l-a acceptat.
Se mai invocă de recurent critica relativ la faptul că instanţa a interpretat greşit actele deduse şi că a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal. Se argumentează cu împrejurarea că vila 83 a fost folosită ca punct de lucru conform contractului nr. 696/1997, locaţiunea a devenit opozabilă intimatei reclamante conform art. 1441 C. civ., iar contractul de locaţiune s-a reînnoit potrivit art. 1437 C. civ. pentru că pârâta SC D.F.I. SRL a fost lăsată să folosească imobilul şi după data de 1 septembrie 1999, prezenţa recurentului în imobil fiind determinată de sarcinile ce îi reveneau ca administrator al societăţii comerciale.
De asemenea, instanţa a încălcat legea atunci când a considerat că obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă îşi are temeiul în regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală, iar în materie contractuală obligaţia de plată este divizibilă.
Criticile recurentului sunt nefondate.
Susţinerea recurentului, în sensul că după 11 aprilie 1996 nu a fost cazat ca persoană fizică pentru că se reziliase contractul, este contrazisă de conţinutul contractului nr. 75 din 11 ianuarie 1994 încheiat cu recurentul ca persoană fizică, fără referire la societatea comercială sau calitatea lui de administrator al acestuia, astfel rămânerea lui în continuare în imobil, după ce acesta a fost restituit intimatei reclamante îl face răspunzător de folosirea fără drept şi atrage răspunderea sa pentru plata sumei stabilite. De menţionat că el a părăsit silit imobilul la 21 iunie 2000, deşi conform susţinerii sale contractul s-a reziliat la 14 februarie 1996.
Afirmaţia făcută de recurent, în sensul că imobilul a fost folosit ca punct de lucru nu este cu nimic dovedită, iar prevederile art. 1441 C. civ., invocate de recurent în încercarea de a face contractul nr. 696/1997 încheiat între RA A. şi SC D.F.I. SRL opozabil intimatei reclamante, nu sunt aplicabile situaţiei din litigiu, reclamantei i s-a restituit proprietatea, preluată abuziv, ea nu a dobândit calitatea de proprietară a imobilului prin cumpărare şi doar această ipoteză este reglementată de dispoziţia legală evocată.
Nici condiţiile cerute de art. 1437 C. civ. pentru a opera tacita relocaţiune nu sunt realizate, intimata reclamantă a notificat intenţia ei de a nu reînnoi contractul şi raporturile de locaţiune nu s-au născut din convenţia încheiată cu noua proprietară, reclamanta, ci cu unitatea, care în numele statului, avea în administrare imobilul.
A rămas de asemenea nedovedită afirmaţia recurentului în sensul că după data de 1 septembrie 1999 prezenţa sa în imobil a fost determinată de sarcinile ce îi reveneau ca administrator.
Temeiul de drept pe care instanţa de apel şi-a fundamentat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă, anume art. 998 C. civ., este corect, răspunderea pentru plata sumei stabilite este de natură delictuală, nu contractuală, pentru că nu îşi are izvorul în contract, deja expirat, ci în fapte posterioare încetării contractului de locaţiune chiar dacă se referă la acesta, funcţionând şi solidaritatea obligaţiilor prevăzută în art.1003 C. civ.
În consecinţă, recursul fiind nefondat, urmează a se respinge.
Intimata reclamantă va fi obligată la plata diferenţelor taxelor judiciare de timbru în primă instanţă şi în faza judecării în apel, în sumă totală de 39.281.064 lei, conform încheierii de şedinţă din 15 octombrie 2003 a acestei instanţe, dispozitivul prezentei decizii constituind titlu executoriu potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, modificat prin OG nr. 34/2001.
Recurentul pârât urmează a fi obligat să plătească intimatei reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 59.281.064 lei, reprezentând 20.000.000 lei onorar avocaţial în recurs şi 39.281.064 lei diferenţă taxă judiciară de timbru datorată de partea intimată şi pentru care ea va fi dată în debit prin dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva deciziei nr. 240 A din 20 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât L.C. să plătească intimatei-reclamante S.C. cheltuieli de judecată în sumă de 59.281.064 lei (taxă de timbru şi onorariu de avocat).
Obligă pe intimata-reclamantă S.C. să plătească taxă judiciară de timbru-diferenţă aferentă, la instanţa de fond şi la instanţa de apel, în sumă de 39.281.064 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5816/2002. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4201/2002. Civil → |
|---|
