ICCJ. Decizia nr. 592/2002. Civil. Obligatia de a face. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 592
Dosar nr. 2696/2002
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 decembrie 1999 reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S.A. Braşov pentru ca în baza dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990, Legii nr. 85/1992 şi Legii nr. 114/1996 să se pronunţe o hotărâre prin care pârâta să fie obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 24 din Braşov, iar în caz de refuz al pârâtei, s-a cerut ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinarea din 21 februarie 2000 pârâta S.C. R. S.A. Braşov a cerut respingerea acţiunii deoarece locuinţa pe care reclamantul o solicită spre cumpărare este locuinţă de intervenţie şi potrivit prevederilor Legii nr. 85/1992 şi Legii nr. 114/1996 este exceptată de la vânzare. Pârâta s-a mai apărat în sensul că la intrarea în patrimoniul său blocul în care se află apartamentul în litigiu valora 2.502.200 lei, iar investiţiile efectuate la acest bloc au fost în valoare de 328.425.871 lei.
Pârâta a susţinut că obiectul principal de activitate al societăţii îl reprezintă "reparaţii şi construcţii", dar în special reparaţii de drumuri, societatea deţinând în patrimoniul său Staţia de Asfalt şi Staţia de Betoane, situate în imediata apropriere a imobilului susmenţionat. Mai exact, blocul de garsoniere este situat în incinta spaţiului unde sunt amplasate staţiile de asfalt şi betoane, precum şi centrala termică care deserveşte aceste staţii şi depozitul de producţie. Raţiunea care a stat la baza construirii blocului din str. L. în chiar incinta staţiilor de asfalt şi betoane a fost aceea de a caza personalul care deserveşte aceste staţii şi care trebuie să asigure intervenţia rapidă şi eficientă în cazul unor disfuncţionalităţi sau în caz de calamităţi.
La 26 ianuarie 2000, pe cale separată, pârâta S.C. R. S.A. Braşov a chemat în judecată pe A.I. şi pe soţia acestuia A.C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună evacuarea lor din apartamentul nr. 24 situat în Braşov, cu motivarea că lui A.I. i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 130 lit. i) C. muncii, iar spaţiul pe care îl ocupă împreună cu soţia reprezintă locuinţă de serviciu.
Prin încheierea din 24 aprilie 2000 Judecătoria Braşov a dispus în temeiul art. 164 C. proc. civ. conexarea celor două acţiuni în scopul soluţionării lor împreună.
Investită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 12.671 din 22 septembrie 2000, a admis acţiunea formulată de reclamantul A.I. şi a obligat pe pârâta S.C. R. S.A. Braşov să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul cu privire la apartamentul nr. 24 situat în Braşov, sub sancţiunea plăţii către reclamant a unor daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea ei.
S-a luat act de renunţarea reclamantului la cel de al doilea petit al acţiunii şi a fost respinsă acţiunea conexă.
Pentru a hotărî astfel instanţa a motivat şi reţinut că potrivit schiţei anexe privind depozitul de materiale din str. L., blocul de nefamilişti nu se află în incinta depozitului, fiind situat dincolo de gardul care împrejmuieşte punctele de lucru ale societăţii. Pentru a fi definită drept locuinţă de intervenţie, în cazul imobilului în litigiu, mai trebuie îndeplinite şi alte condiţii şi anume să fie destinat cazării personalului unităţii, iar persoana cazată să îndeplinească potrivit contractului de muncă activităţi ori funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul societăţii.
Or, garsoniera ocupată de reclamant nu este destinată cazării temporare, ci este ocupată în temeiul unui contract de închiriere. Pe de altă parte, reclamantul a fost încadrat la societatea pârâtă pe post de conducător auto, nefiind inclus în echipa de intervenţie constituită în cadrul societăţii, listă pe care au fost incluşi însă salariaţi care locuiesc în alte zone ale localităţii.
Soluţia judecătoriei a fost menţinută de Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin Decizia nr. 649/A din 27 martie 2001 şi de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin Decizia nr. 883/R din 13 iunie 2001, instanţe care au respins apelul, respectiv recursul, declarate de pârâta S.C. R. S.A. Braşov.
La data de 13 iunie 2002 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a promovat, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000 şi nr. 59/2001, recurs în anulare susţinând că hotărârile date în cauză au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind, totodată, şi vădit netemeinice.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că prin Legea nr. 85/1992 s-a creat posibilitatea pentru chiriaşi de a cumpăra spaţiile ocupate şi construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare, cu excepţia locuinţelor de intervenţie. Ca atare, titularii contractelor de închiriere a suprafeţelor locative construite din aceste fonduri pot cere instanţei de judecată obligarea unităţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a suprafeţei respective, numai dacă nu sunt locuinţe de intervenţie, iar instanţele au competenţa de a cenzura calificarea naturii juridice dată de unităţile economice sau bugetare suprafeţelor locative aflate în proprietatea lor.
S-a reproşat instanţelor de judecată că au dat o interpretare eronată dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 şi Legii nr. 114/1996 şi au făcut o greşită apreciere a probelor administrate în sensul că locuinţa în litigiu nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată locuinţă de serviciu. Or, din extrasul de carte funciară şi din schiţele aflate la dosar rezultă că blocul situat în Braşov, se află în imediata apropriere a platformei de producţie. Cum pârâta are ca obiect principal de activitate reparaţii şi construcţii, dar în special reparaţii de drumuri, care presupune existenţa unor utilaje de pregătire a asfaltului a cărui preparare necesită foc continuu şi supraveghere permanentă, rezultă necesitatea asigurării unei intervenţii prompte în caz de urgenţă şi care nu se poate face decât cu personal angajat al societăţii care trebuie instruit pentru a conduce un centru de comandă.
Iniţiatorul recursului în anulare a ataşat la motivele de casare două înscrisuri noi şi anume actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 1358 din 12 septembrie 1994 încheiat între reclamant şi pârâtă şi o adresă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi a susţinut că din aceste acte rezultă că toate cele 55 de locuinţe (garsoniere) din blocul situat în Braşov, str. L. au statutul de locuinţe de intervenţie, fiind corect calificate de Consiliul de Administraţie al societăţii pârâte.
S-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi pe fond, respingerea acţiunii introductive de instanţă. Oral, reprezentantul Parchetului General a solicitat, de asemenea, admiterea acţiunii conexe.
Recursul în anulare este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Potrivit extrasului de carte funciară nr. 29.537 Braşov imobilul din Braşov, str. L. a fost intabulat cu titlu de "teren de 673 mp şi cămin de nefamilişti". La data de 1 februarie 1993 a luat fiinţă societatea pârâtă, R. S.A. Braşov, ca urmare a reorganizării prin devizare a R.A. R. Braşov (Hotărârea nr. 2 din 5 februarie 1993 a Consiliului Local al Municipiului Braşov).
Construcţia în litigiu intabulată în cartea funciară drept "cămin de nefamilişti" a fost construită până în anul 1976 din fondurile fostei unităţi economice, ICRAL Braşov, reorganizată prin divizare, aşa cum s-a menţionat mai sus. La data înfiinţării societăţii pârâte, aceasta a preluat o parte din patrimoniul societăţii reorganizate (divizate) între care şi imobilul din Braşov, str. L., în fişa tehnică construcţia apărând sub denumirea de: "Bloc Depozit (cămin nefamilişti). Aspecte critice: blocul este în curs de transformare în garsoniere".
Deşi înscrisurile citate menţionează că la data preluării imobilul se afla într-un proces de transformare din bloc de nefamilişti într-unul de garsoniere, în întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pârâta a arătat că alături de garsoniere s-au realizat şi apartamente, valoarea de intrare a blocului în patrimoniul societăţii fiind de 3.502.000 lei, iar investiţiile s-au ridicat la 328.425.871 lei.
Reclamantul a susţinut în cursul procesului că imobilul din str. L., conform schiţei de la dosar, este situat dincolo de gardul care împrejmuieşte punctele de lucru ale societăţii (staţia de betoane, staţia de asfalt şi centrala termică), că prin lucrările de transformare ale blocului, el nu mai are destinaţia de a servi pentru cazarea personalului de intervenţie şi că societatea pârâtă a încheiat contracte de închiriere şi cu alte familii care nu deservesc punctele de lucru, astfel că menţinerea bunului în categoria locuinţelor de intervenţie reprezintă un abuz al societăţii pârâte. În acest sens, reclamantul a invocat contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 2 aprilie 1993 prin care R.A. R., mai înainte de divizare, a vândut familiei D.I. şi M., apartamentul nr. 6 din imobilul situat în Braşov, str. L.
Din contra, pârâta s-a apărat prin răspunsul la interogatoriu că blocul "este situat în incinta depozitului de producţie" iar "gardul a fost construit la reabilitarea blocului cu scopul de a proteja cât de cât activitatea locativă de cea de producţie". Cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 2 aprilie 1993 pârâta s-a apărat că locuinţa vândută se situează la un nou număr administrativ, situat într-un bloc vecin faţă de cel din str. L. Este de reţinut că ambele susţineri nu au fost verificate de instanţele judecătoreşti.
Art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 defineşte locuinţa de intervenţie ca fiind locuinţa destinată cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice.
Art. 54 din aceeaşi lege dispune că locuinţa de intervenţie urmează regimul locuinţei de serviciu.
Locuinţele de intervenţie se realizează odată cu obiectivul de investiţie şi se amplasează în incinta acestuia sau în imediata apropriere.
Locuinţele de intervenţie nu pot fi vândute chiriaşilor.
Este de principiu că, instanţele judecătoreşti, investite cu acţiunea principală având ca obiect obligarea societăţii pârâte de a încheia contract de vânzare-cumpărare pentru o unitate locativă din imobilul în discuţie, au competenţa de a cenzura calificarea naturii juridice dată de societate locuinţei, cu alte cuvinte, calificarea suprafeţei locative ca "locuinţă de intervenţie" este supusă controlului instanţelor judecătoreşti.
Pe cale de consecinţă, este de observat din dispoziţiile legale sus citate, că pentru a stabili dacă o unitate locativă poate fi calificată drept locuinţă de intervenţie este necesară folosirea a cel puţin două criterii: primul, de ordin subiectiv, constând în destinaţia dată locuinţei de a servi cazării personalului unităţilor economice sau bugetare, care, conform contractului de muncă îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită permanenţă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice; cel de al doilea, un criteriu obiectiv, este acela ca locuinţa să fie situată în incinta obiectivului de investiţie sau în imediata lui apropriere.
Folosirea acestor criterii pentru determinarea corectă a naturii juridice a locuinţei presupune însă lămurirea completă şi pe bază de dovezi certe a situaţiei de fapt, care, adesea, este diferită de la caz la caz, aspect cu referire la care, în speţă, instanţele nu au manifestat rol activ.
Astfel, este necesar ca, în rejudecare, urmare a admiterii recursului în anulare, instanţa de trimitere să stabilească pe bază de dovezi, ce atribuţii au fost avute în vedere sau ce funcţii a îndeplinit reclamantul la data încheierii contractului de locaţiune şi dacă aceste activităţi necesitau prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă a reclamantului în cadrul punctelor de lucru ale societăţii pârâte. Este de cercetat apărarea reclamantului conform căreia, datorită atribuţiilor din fişa postului, nu a fost inclus pe listele echipelor de intervenţie.
De asemenea, este de verificat în rejudecare ce destinaţie iniţială a avut "căminul de nefamilişti" din Braşov, str. L., în sensul dacă el a fost construit în scopul cazării personalului din fostul ICRAL Braşov, personal care să fi impus prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţii şi este de analizat scopul efectuării lucrărilor de transformare ale blocului din cămin de nefamilişti într-unul de garsoniere şi apartamente şi dacă, urmare a acestor transformări de ordin constructiv, imobilul mai este apt de a constitui locuinţă de intervenţie în sensul legii.
Tot în rejudecare este de analizat locul situării locuinţei ce face obiectul litigiului în raport de obiectivele de investiţie ale societăţii pârâte, sens în care instanţa de trimitere va efectua o cercetare la faţa locului, iar pentru lămurirea completă a împrejurărilor de fapt enunţate, va aprecia dacă este necesar să cunoască şi părerea unui expert.
Scopul rejudecării şi al suplimentării dovezilor este de a se stabili dacă refuzul pârâtei de a vinde locuinţa către reclamant este întemeiat pe o interdicţie ce izvorăşte din lege sau reprezintă un exerciţiu abuziv al dreptului de proprietate.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile recurate iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 883/R din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, Decizia nr. 649/A din 27 martie 2001 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, şi sentinţa civilă nr. 12671 din 22 septembrie 2000 a Judecătoriei Braşov şi trimite cauza la aceeaşi judecătorie pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 598/2002. Civil. Expropriere. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2447/2002. Civil → |
|---|
