ICCJ. Decizia nr. 6043/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6043
Dosar nr. 3683/2002
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 martie 1999 reclamanţii R.M.D.R., V.D.G.P. şi V.S. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj cu două remize şi teren în suprafaţă de 568,19 mp.
În motivarea acţiunii reclamanţii au învederat că terenul a aparţinut fraţilor N.M.P. şi M.V. care, în baza autorizaţiei nr. 198 din 29 octombrie 1931, au ridicat construcţia şi anexele revendicate, asupra întregului imobil fraţii având un drept de proprietate coindiviz. La 4 iunie 1953 a decedat V.M. şi a lăsat ca moştenitori pe reclamanţii V.S. şi V.D.G., în calitate de soţie supravieţuitoare şi respectiv, fiu.
Reclamantul V.D.G.P. a moştenit-o şi pe P.N.M., decedată la 22 noiembrie 1953, în calitate de nepot de frate, alături de soţul acesteia, P.G. Acesta din urmă a decedat la 12 iulie 1966, lăsând ca moştenitoare pe L.A.L., decedată, la rându-i, la 18 noiembrie 1974, şi succedată de reclamanta R.M.D.R.
Susţin reclamanţii că bunul imobil a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 întrucât naţionalizarea a operat pe numele unui neproprietar, L.P., iar autorii reclamanţilor fiind funcţionari la o întreprindere de stat erau exceptaţi de la aplicarea decretului.
Investit iniţial cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 116 F din 10 iunie 1999, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor cu motivarea că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării iar reclamanţii au dreptul doar la măsuri reparatorii conform Legii nr. 112/1995.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 286/A din 21 octombrie 1999, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 819 din 9 martie 2000, a admis recursul promovat de reclamanţi, a casat Decizia dată de Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât, respingând apelul ca nefondat, Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate de reclamanţi.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 310/A din 29 mai 2000, a admis apelul promovat de reclamanţi, a schimbat sentinţa tribunalului, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 2025 din 10 aprilie 2001, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, a casat Decizia dată în apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut şi motivat că imobilul revendicat nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil deoarece preluarea lui s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 8 din Constituţia din anul 1948 şi ale art. 480-481 C. civ. Pe de altă parte, instanţa de casare a constatat că dispunând restituirea imobilului „compus din teren şi construcţie", în dispozitivul deciziei dată în apel nu au fost menţionate compunerea construcţiei, suprafaţa terenului, vecinătăţile acestuia, omisiuni de pronunţare care au atras nulitatea deciziei atacate. S-a indicat instanţei de rejudecare „necesitatea efectuării unei expertize tehnice pentru individualizarea imobilului în raport de actele de proprietate".
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 306/A din 27 iunie 2002, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat sentinţa Tribunalului Bucureşti în sensul că „admite acţiunea şi obligă pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţii, imobil individualizat prin raportul de expertiză efectuat de ing. V.V., pe care îl omologhează".
Împotriva deciziei dată în apel în termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care a criticat hotărârea atacată în temeiul următoarelor motive de casare: hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină; reclamanţii nu fac dovada precisă a dreptului de proprietate ce a aparţinut antecesorilor asupra cotei indivize de 2/3 din imobilul situat în Bucureşti; clădirea principală este compusă din demisol, parter, două etaje şi mansardă şi nu din subsol, parter, etaj şi mansardă, aşa cum prevedea autorizaţia de construire nr. 198/1931, imobilul restituit cuprinzând un etaj în plus faţă de prevederile autorizaţiei; reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu referire la cel de al doilea garaj situat în spatele curţii.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Prin Decizia nr. 2025 din 10 aprilie 2001 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, admiţând recursul declarat de pârât şi casând Decizia Curţii de Apel Bucureşti a dat instanţei de trimitere următoarele îndrumări:
a) în dispozitivul deciziei să fie menţionate compunerea construcţiei, suprafaţa terenului şi vecinătăţile imobilului, întrucât simpla condamnare la restituirea imobilului „compus din teren şi construcţie" - echivalează cu o nepronunţare, ceea ce conduce la nulitatea hotărârii;
b) să se efectueze o expertiză tehnică pentru individualizarea imobilului în raport de actele de proprietate exhibate de reclamanţi.
Comparând aceste îndrumări cu Decizia recurată, pronunţată în rejudecare, se constată că instanţa de trimitere nu a menţionat în dispozitivul hotărârii nici compunerea construcţiei, nici suprafaţa terenului retrocedat şi nici megieşii nemişcătorului, „omologând" doar formal raportul de expertiză întocmit de ing. V.V., cu toate că expertul a atenţionat instanţa că există neconcordanţă şi nepotriviri serioase între realitatea constatată la faţa locului şi actele de proprietate ale reclamanţilor, atât cu privire la componenţa edificatelor, cât şi cu privire la întinderea terenului revendicat.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Regula enunţată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care le face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel cum s-a decis constant atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă.
Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de trimitere, era obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului.
Întrucât instanţa de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de casare, nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii dată în rejudecare, motiv pentru care se va decide admiterea recursului declarat de pârât şi reluarea judecăţii.
Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31.090 din 6 noiembrie 1931 din fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat (filele 13-14 dosar de fond) rezultă că antecesorii reclamanţilor, N.G.P. şi M.V. au dobândit în proprietate doar cota indiviză de 1/3 din lotul nr. 5 în suprafaţă totală de 568,19 mp, urmând a se lămuri pe bază de dovezi cui a aparţinut restul cotei de 2/3, aspect reţinut şi de expertul judiciar V.V., (fila 30 dosar nr. 4133/2001 al Curţii de apel).
În rejudecare, urmează a se lămuri neconcordanţele existente între cuprinsul procesului-verbal nr. 49474/1940 întocmit de Comisia de înfiinţare a cărţilor funciare Bucureşti (fila 7 tribunal – act care se referă la suprafaţa de teren de 2400 mp situat în str. C.N.) şi cuprinsul actului de partaj autentificat sub nr. 8476 din 11 martie 1940 de fostul Tribunal Ilfov (filele 9-10 dosar tribunal prin care cei doi autori ai reclamantelor şi-au împărţit cotele de 1/3 din două parcele de teren situate în str. Dr. L., avere lăsată de E.P.V., fără însă a se prezenta şi actele prin care aceasta din urmă a dobândit în proprietate acele parcele de teren).
Întrucât prin autorizaţia nr. 198 L din 29 octombrie 1931 (fila 15 tribunal) s-a încuviinţat autorilor reclamanţilor să edifice o casă compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă, se va stabili în rejudecare, cine şi în ce condiţii a ridicat un al doilea etaj, precum şi garajele existente (este vorba de o depăşire a limitelor autorizaţiei ori sunt construcţii edificate de un terţ) pentru ca astfel, în cunoştinţă de cauză, să se restituie reclamanţilor numai ceea ce au avut în proprietate antecesorii lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 306/A din 27 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6122/2002. Civil. Expropriere teren. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6109/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
