ICCJ. Decizia nr. 632/2002. Civil. Actiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.632
Dosar nr.2332/2002
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 aprilie 2001, B.E. a chemat în judecată pe F.I., I.F. şi B.I. pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.116 situat în imobilul din Cluj-Napoca,identic cu p.t. nr. 23408/CXVI din CF 86151 (A+1) Cluj-Napoca. Totodată, au cerut restabilirea situaţiei tabulare a imobilului, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei B.I. să-i plătească suma de 200 milioane lei reprezentând contravaloarea bunului vândut.
În motivarea acţiunii a fost invocată vânzarea bunului altuia, în sensul că pârâta B.I., în calitate de adjudecatar, a vândut bunul din litigiu pârâţilor F.I. şi I.F. în condiţiile în care reclamanta, ca proprietară şi debitor urmărit, plătindu-l pe creditor în termenul de supralicitare a cerut anularea licitaţiei. Fiind vorba, ca atare, de vânzarea unuibunlitigios,referitorlacareadjudecatarul(pârâta B.I.) nu avea consolidat dreptul de proprietate, rezultă că actul de moştenire atacat este lovit de nulitate, concluzie care se impune şi pentru existenţa relei credinţe a pârâtei, care a înstrăinat bunul la scurt timp după adjudecare, pe un preţ cu mult inferior valorii reale a acestuia.
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 259 din 12 iunie 2001, a admis subsidiarul acţiunii, obligând pe pârâta B.I. să-i plătească reclamantei suma de 90 milioane lei (reprezentând preţul plătit de subdobânditori), dobânda legală (datorată de la data de 28 iulie 1999 până la plata integrală a debitului) şi cheltuielile de judecată. A respins acţiunea, ca nefondată, faţă de pârâţii F.I. şiI.F.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 35 din 21 februarie 2002, cu opinie separată, a admis apelul reclamantei şi schimbând în întregime sentinţa, a admis capătul principal al acţiunii în sensul că a anulat actul de înstrăinare atacat şi a dispus, în favoarea reclamantei, restabilirea situaţiei tabulare a bunului vândut. A respins, ca tardiv, apelul pârâtei B.I.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că actul de adjudecare a fost anulat, definitiv şi irevocabil, prin Decizia nr.528 din 25 martie 2000 a Tribunalului Cluj, secţia civilă. Întrucât titlul vânzătorului a fost desfiinţat, iar bunul înstrăinat era litigios, instanţa a conchis că actul atacat este lovit de nulitate. Nu mai puţin, instanţa de apel, constatând că la încheierea actului părţile au ştiut că bunul vândut este proprietatea reclamantei, a apreciat că nulitatea absolută este impusă, pentru cauză ilicită, şi de art. 984 C. civ.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs toate părţile din proces. Reclamanta a invocat omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii de restituire a cheltuielilor de judecată. Pârâţii au criticat soluţia atacată arătând că cerinţele legale impuse pentru desfiinţarea actului de înstrăinare din litigiu, nu sunt întrunite. În consecinţă au cerut reformarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei, ca nefondat.
Recursul pârâţilor este fondat.
Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane. Sintagma în cunoştinţa de cauzărelevă, semantic, înţelesul că părţile contractului au ştiut bine că bunul/individual determinat/ nu este proprietatea vânzătorului şi că aparţine altuia. În acest caz contractul încheiat, ascunzând intenţia de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intenţional, fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credinţă a părţilor.
Nu mai puţin, sub incidenţa art. 1080 C. civ. are importanţa juridică, minia negligenţia cumpărătorului, care încălcând obligaţia de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, răspundepentru culpa lata.
Or, în speţă, la data încheierii actului de înstrăinare atacat (28 iulie 1999) proprietarul tabular al bunului imobiliar vândut era vânzătorul, respectiv pârâta B.I., ca adjudecatar definitiv în procedura de executare silită pornită împotriva reclamantei (pentru restituirea unui împrumut bancar) şi finalizată, în temeiul art. 182 din Legea LX din 1881 prin încheiere şi prin ordinul dat autorităţii de carte funciară de a intabula pe numele adjudecataruluidreptul de proprietate asupra bunului imobiliar vândut.
Cum reclamanta a notat în cartea funciară demersul său judiciar de anulare a actului de adjudecare abia la 27 ianuarie 2000, deci la mult timp după transferul dreptului de proprietare în patrimoniul adjudecatarului şi după încheierea actului de înstrăinare atacat, apare nefiresc (ilogic), în absenţa altor probe, să se reţină că subdobânditorii au ştiut bine că bunul nu este proprietatea vânzătorului şi că aparţine altuia. Nu mai puţin, cu greu li s-ar putea imputa nimia negligenţia, de vreme ce cartea funciară i-a convins că au contractat cu un verus dominus, după cum nici data înstrăinării şi consistenţa preţului, invocate de reclamantă, fiind elemente excesive, sunt fără semnificaţie juridică în aprecierea bunei lor credinţe.
Drept urmare, se constată că fără temei instanţa de apel a reformat sentinţa prin a desfiinţa actul de înstrăinare atacat, considerent pentru care se impune admiterea recursurilor pârâţilor, aşa cum au fost formulate. Pe cale de consecinţă, recursul reclamantei referitor la cheltuielile de judecată, apare nefondat şi va fi respins, ca atare.
Cât priveşte cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâţii recurenţi, instanţa apreciază că este fondată pentru suma de 10 milioane lei, urmând a fi admisă în aceste limite, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii F.I. şi I.F. împotriva deciziei nr. 35 din 21 februarie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei B.E. împotriva sentinţei nr.259 din 12 iunie 2001 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă reclamanta B.E.să plătească pârâţilor F.I. şi I.F.suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 634/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6487/2002. Civil. Revizuire → |
|---|
