ICCJ. Decizia nr. 634/2002. Civil. Revendicare. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia NR. 634
Dosar nr. 5374/2002
Şedinta publică de la 29
ianuarie 2004
Prin sentinţa civilă nr. 466, pronunţată de secţia a III a civilă a Tribunalului Bucureşti la 14 aprilie 2000 în dosarul nr. 4643/1998, a fost admisă cererea "completată" formulată de I.J.A.
Pe cale de consecintă pârâtii CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREªTI, D.K. şi Z.E. precum şi intervenientii D.I. şi D.L. au fost obligaţi să îi lase reclamantului "în deplină proprietate şi folosinţă imobilul, constatându-se nevalabilitatea titlului de preluare a acestui imobil în proprietatea statului".
Prin aceeaşi hotărâre au fost respinse o cerere de intervenţie formulată de către D.I. şi D.L. precum şi o cerere prin care respectivii intervenienţi chemaseră în garanţie "Ministerul de finanţe şi S.C. C. S.A.".
Distinct de aceste dispoziţii, prin sentinţa amintită a fost admisă o altă cerere formulată de către D.I. şi D.L., reclamantul fiind obligat să le plătească acestora 55 336 613 lei, reprezentând contravaloarea unor investiţii efectuate de către intervenienti.
Totodată în favoarea intervenienţilor a fost instituit un drept de retenţie asupra apartamentului nr. 1 din imobilul revendicat de reclamant, precizându-se că respectivul drept urma să opereze "până la completa achitare a sumei"menţionate.
Împotriva acestei sentinţe au făcut apel MUNICIPIUL BUCUREªTI, reprezentat de către Primarul General, pârâtele D.K.si Z.E.precum şi intervenienţii D.I. şi D.L., cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a III a civile a TRIBUNALULUI BUCUREªTI cu numărul de dosar 2508/2000.
Ulterior, ca urmare a decesului apelantului-intervenient D.I. produs la 9 iulie 2000, în cauză au fost introduşi : D.M., D.ª., D.A., M.A., D.D., S.L. şi G.A. care, alături de intervenienta iniţială D.L., au calitatea de succesori în drepturi ai defunctului.
Prin Decizia civilă nr. 396/A pronunţată la 8 octombrie 2002 , Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulate şi completate de reclamantul I.J.A. şi al admiterii cererii de intervenţie în interes propriu formulate de către D.L. şi D.I., cu precizarea că pentru acesta din urmă susţinerea cererii a fost "continuată de moştenitori".
Instanţa de apel s-a pronunţat de asemenea în sensul respingerii ca nefondată a cererii prin care D.L. şi D.I. solicitaseră obligarea reclamantului la plata de despăgubiri şi recunoaşterea în favoarea lor a unui drept de retenţie ca o consecinţă a investiţiilor pe care susţineau că le efectuaseră în legătură cu imobilul aflat în litigiu.
Totodată a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a cererii "de chemare în garanţie formulată de soţii D.".
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că imobilul revendicat de I.J.A. a aparţinut iniţial bunicii materne a reclamantului, I.F.S., care îl dobândise în anul 1929.
S-a reţinut de asemenea că în temeiul Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost trecut în proprietatea STATULUI ROMÂN ca bun naţionalizat, fiind nominalizat ca atare în listele anexă ale respectivului act normativ.
În legătură cu acest aspect instanţa de apel a înlăturat ca nefondate apărările prin care reclamantul tindea să demonstreze lipsa de validitate sau lipsa de eficienţă juridică a actului de naţionalizare în cazul imobilului aflat în litigiu.
Totodată s-a reţinut că actiunea în revendicare viza doua apartamente care anterior fuseseră cumpărate - în condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/ 1995 - de către foştii chiriaşi.
Contrar afirmaţiilor reclamantului, instanţa a constatat că actele de cumpărare au avut o cauză licită, iar foştii chiriaşi au acţionat cu bună credinţă, conchizând că - din raţiuni ce ţin de asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice - respectivele contracte se impun a fi respectate.
Referitor la admiterea cererii de intervenţie în interes propriu formulate de către D.I. şi D.L. instanţa de apel a avut în vedere că intervenienţii au solicitat în principal respingere acţiunii în revendicare.
Cu privire la cererile intervenienţilor de obligare a reclamantului la plata unor despăgubiri şi de chemare în garanţie a altor părţi instanţa a reţinut că acestea se refereau doar la ipoteza - subsidiară - în care acţiunea principală ar fi fost admisă.
La 18 noiembrie 2002 reclamantul I.J.A. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 5374/2002.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că Decizia atacată "este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii".
În acest sens s-a afirmat că titlul de proprietate asupra imobilului constituit în favoarea STATULUI ROMAN şi în temeiul Decretului nr. 92/1950 este nul, respectivul bun neintrând sub incidenţa art. I din actul normativ amintit, aşa cum eronat s-a apreciat de către instanţă.
Într-o altă formulare a aceleiaşi critici s-a relevat că în speţă operează "excepţia inaplicabilităţii Decretului nr. 92/50, iar actul juridic al înscrierii imobilului pe lista anexă a acestui act normativ este nul de drept, IMOBILUL TRECÂND FĂRĂ TITLU ÎN PROPRIETATEA STATULUI".
Aceste afirmaţii au fost dezvoltate subliniindu-se că:
- deţinerea de către S.I. a numai două apartamente suceptibile de a fi închiriate nu îi putea conferi acesteia calitatea de exploatatoare de locuinţe.
- probele administrate în cauză nu au confirmat existenţa unor asemenea contracte de închiriere.
- proprietara era exceptată de la măsura naţionalizării deoarece era casnică şi văduvă de război, fiind de asemenea lipsită de mijloace de subzistenţă, ia.
- Decretul nr. 92/1950 nu putea conferi STATULUI ROMAN un drept legitim de proprietate deoarece respectivul act normativ contravenea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale precum şi dispoziţiilor constituţionale aplicabile la data adoptării lui sau care au intrat în vigoare ulterior.
Această din urmă aserţiune a fost reiterată de către recurent pentru a critica aprecierile instanţei de apel referitoare la inexistenţa unor motive de nulitate absolută a titlului de proprietate al statului.
În aceeaşi ordine de idei s-a susţinut că.
- este nejustificată înlăturarea de către instanţa de apel a comparării titlurilor de proprietate.
- actele juridice având ca obiect vânzarea către foştii chiriaşi a celor două apartamente care alcătuiau imobilul revendicat contravine prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi
- "P.M.B. prin S.C. C. nu avea capacitatea de folosinţă pentru a înstrăina acest imobil atâta timp cât nu l-a avut niciodată în proprietate".
În altă ordine de idei recurentul a evidenţiat că pârâţii persoane fizice nu aveau calitatea de dobânditori ori subdobânditori de bună credinţă ai imobilului deoarece:
- încheierea actelor de vânzare a celor doua apartamente aflate în litigiu către foştii chiriaşi a avut loc după ce reclamantul a adresat PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREªTI o notificare comunicată în scopul preîntâmpinării încheierii unor astfel de acte juridice.
- pârâţii persoane fizice au cumpărat apartamentele în condiţiile în care pe rolul instanţelor se afla o acţiune în revendicare a întregului imobilul, iar
- împrejurarea că obiectul vânzărilor trecuse abuziv în proprietatea statului, fiind revendicat de către proprietarul legitim putea fi cunoscută - "cu minime diligenţe"- de către cumpărători.
În raport cu toate aceste critici recurentul a concluzionat că titlul său de proprietate este "perfect caracterizat din punct de vedere juridic" şi că, în raport cu prevederile art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare "este pe deplin întemeiată".
În ceea ce îi priveşte, intimaţii D.K., Z.E. şi D.L. au solicitat respingerea recursului, ultima formulând în acest sens şi o întâmpinare.
Intimatul MUNICIPIULUI BUCUREªTI reprezentat prin Primarul General a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea recursului, iar ceilalţi intimaţi nu s-au prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-au făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este nefondat.
În acest sens Curtea are în vedere că soluţionarea cauzei de către instanţa de apel s-a făcut reţinându-se în principal calitatea statului de proprietar aparent al imobilui revendicat precum şi consecinţele pe care această calitate le are cât priveşte validitatea contractelor prin care foştii chiriaşi au cumpărat apartamentele ce compun bunul aflat în litigiu.
Un prim element în configurarea acestei calităţi îl constituie existenţa notorie a fondului locativ de stat care, de-a lungul mai multor decenii, a inclus un număr considerabil de imobile având destinaţia de locuinţe.
În cauza dedusă judecătii această aparenţă s-a impus însă mai cu seamă datorită faptului că naţionalizarea imobilului revendicat, dispusă prin Decretul nr. 92/1950, s-a facut cu respectarea riguroasă a cerinţelor de ordin formal prevăzute de acel act normativ.
Este de necontestat, de pildă, că în anexa actului normativ amintit, imobilul a fost menţionat ca aparţinând defunctei S.I. care avea, într-adevăr, calitatea de proprietară a respectivului bun.
Este de asemenea de observat că această proprietară originară nu făcea parte din nici una dintre categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naţionalizării.
În acest sens instanţele au dat o corectă aplicare prevederilor art. II şi art. V din Decretul nr. 92/1959 reţinând că ele sunt de strictă interpretare şi că prin urmare nu au suport aserţiunile recurentului potrivit cărora acele dispoziţii s-ar aplica prin analogie în cauza de faţă.
Alte argumente pertinente care susţin aplicarea în speţă a teoriei proprietarului aparent au fost evidenţiate de către aceleaşi instanţe în legătură cu împrejurările concrete în care familiile D. şi Dţ. au optat pentru cumpărarea apartamentelor.
- nici o comunicare sau notificare nu le fusese adresată acestora spre a-i încunoştiinţa despre intenţia reclamantei de a revendica bunul.
- o lege specială - Legea nr. 112/1995 - permitea cumpărarea de către chiriaşi a imobilelor având un regim juridic similar celui aflat în litigiu ş.
- nici o hotărâre judecătorească prin care să se ateste pretinsa lipsă de eficienţă juridică a titlul aparent al statului nu fusese pronunţată.
În legătură cu acest din urmă argument este de amintit că în anul 1996 reclamantul din cauza de faţă a formulat o prima acţiune prin care urmărea să valorifice drepturile sale de moştenitor al proprietarei originare a imobilului, iar ulterior a renunţat la judecata acelei cereri, aşa după cum se atestă prin sentinţa civilă nr. 7681 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 19 octombrie 1992 în dosarul nr. 6023/1996.
Un asemenea demers ezitant nu era de natură a înlătura aparenţa de drept existentă, putând fi interpretat chiar ca o recunoaştere implicită de către reclamant a legitimităţii titlului de proprietate al statului.
De altfel, contractele prin care foştii chiriaşi au cumpărat cele două apartamente au fost încheiate numai după ce reclamantul a renunţat la judecarea primei acţiuni.
Pe lângă aparenţa de drept amintită, intimaţii-pârâţi care au avut calitatea de chiriaşi - precum şi succesorii lor, acolo unde este cazul - beneficiază şi de prezumţia de bună credinţă care în speţă nu a fost combătută de o manieră concludentă.
Nu sunt de pildă rezonabile aserţiunile potrivit cărora foştii chiriaşi ar fi fost de rea credinţă deoarece.
- nu au ţinut seama de corespondenţa care nu le fusese adresată lor, ci unor structuri administrative ş.
- nu au monitorizat în mod stăruitor activitatea instanţelor de judecată din Bucureşti, pentru a afla despre existenţa unui nou proces declanşat de către acelaşi reclamant la 7 decembrie 1998 la o altă instanţa, proces în care problema citării membrii familiilor Dţ. şi D. s-a pus pentru întâia data în luna septembrie 1999.
În acest context însăşi terminologia utilizată de recurent pentru a califica conduita foştilor chiriaşi este inadecvată. Nu li se poate reproşa de pildă acestora faptul că nu ar fi depus "minime diligenţe", în condiţiile în care reclamantul - interesat în revendicarea imobilului - a omis el insuşi să notifice această intenţie a sa chiriaşilor care, potrivit Legii nr. 112/1995, erau potenţiali cumpărători ai apartamentelor pe care le ocupau.
Curtea reţine în acelaşi timp că o parte dintre criticile formulate în susţinerea recursului - ca de plidă cele referitoare la nulitatea sau inaplicabilitatea actului normativ de naţionalizare ori la coliziunea dintre acest act normativ şi unele reglementări internaţionale sau interne de rang superior , cele prin care s-a invocat o pretinsă încălcare a art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi respectiv o pretinsă lipsă a capacităţii PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREªTI şi a S.C. C. S.A. de a înstrăina imobilul - sunt irelevante în condiţiile în care validitatea şi eficienţa juridică a titlurilor de proprietate opuse reclamantului de către foştii chiriaşi sunt depline fie şi numai în considerarea aprenţei legitimităţii titlului de proprietate al statului.
În altă ordine de idei este de observat că aparenţa calitate de proprietar a statului determină şi o formă specifică de conexiune între titlul originar de proprietate avut de autoarea reclamantului şi titlurile de proprietate de care se prevalează foştii chiriaşi.
Prin urmare, în speţă nu operează ipoteza clasică a probaţiunii prin comparare de titluri, justificându-se pe deplin prevalenţa pe care instanţa de apel a recunoscut-o contractelor de cumpărare încheiate de foştii chiriaşi şi respingerea pe acest considerent a acţiunii în revendicare.
Reţinând deci că în cauza nu îşi găsesc incidenţa prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul I.J.A. împotriva deciziei civile nr. 386 /A din 8 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţatăîn şedinţă publică, astăzi 29
ianuarie 2004.
← CSJ. Decizia nr. 2449/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 633/2002. Civil. Rectificare. Recurs → |
---|