ICCJ. Decizia nr. 6900/2002. Civil. Contestaţie în anulare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6900
Dosar nr. 3288/2002
Şedinţa publică din 20 septembrie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, S.D.G. şi S.M. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu B.E., N.I., S.T. şi S.E., ieşire din indiviziune asupra imobilului situat în Bucureşti, prin atribuirea acestuia în natură reclamanţilor cu obligarea la sultă în favoarea pârâţilor.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit, în cote egale, de ½, de către reclamanta S.M. şi defunctul S.I., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9976 din 29 martie 1950.
S-a susţinut de asemenea că, după decesul lui S.I., cota acestuia de ½ din imobil a revenit succesorilor săi, respectiv părţile din prezenta cauză, iar partajarea bunului în natură nu este posibilă.
Pârâtul S.T. a formulat cerere reconvenţională solicitând să se constate că actul de vânzare-cumpărare nr. 9976 din 29 martie 1950 are caracter de donaţie în ceea ce priveşte cota de ½ ce revine reclamantei S.M., iar obiectul partajului îl constituie întregul imobil ce a aparţinut defunctului S.I.
Prin sentinţa civilă nr. 3028 din 28 martie 1995 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea, a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor asupra imobilului situat în Bucureşti, a atribuit imobilul în natură reclamanţilor, i-a obligat pe aceştia la plata sumei de 2.820.951 lei cu titlu de sultă către pârâţi şi a respins cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul nu este comod partajabil în natură iar atribuirea acestuia către reclamanţi se justifică prin cota de 6/10 a acestora asupra imobilului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2581 din 20 decembrie 1996, a admis apelul formulat de S.T., a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a atribuit imobilul în litigiu acestuia şi l-a obligat să plătească sultă în favoarea celorlalte părţi.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut în esenţă că deşi pârâtul S.T. are o cotă ideală mai mică şi anume de 1/10 din imobil, este îndreptăţit la atribuirea în natură, deoarece se află în posesia bunului.
Soluţia a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 1814 din 11 noiembrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S.D.G. a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 2581 din 20 decembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În motivarea cererii reclamantul a invocat o serie de acte noi care nu au fost avute în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei şi a susţinut că acestea erau determinante pentru pronunţarea hotărârii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 593 din 2 martie 1998 a respins cererea de revizuire cu motivarea că înscrisurile invocate nu reprezintă acte noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.D.G. iar Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Piteşti.
Prin Decizia 3380 din 29 octombrie 1999, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi în consecinţă: a admis cererea de revizuire, a desfiinţat Decizia civilă nr. 2581 din 20 decembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a menţinut în tot sentinţa civilă nr. 3028 din 28 martie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că înscrisurile noi invocate de reclamant întrunesc condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi sunt de natură să determine schimbarea soluţiei date în cauză.
La data de 19 decembrie 2000 S.T. a formulat contestaţie în anularea deciziei civile nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea cererii a arătat că dintr-o eroare materială instanţa de revizuire nu a observat că înscrisul prezentat nu poate fi un act nou deoarece există la dosarul cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 2051 din 16 iulie 2001 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis contestaţia în anulare formulată de S.T., a anulat Decizia civilă nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti şi, în fond, a respins recursul declarat de S.D.G. împotriva deciziei civile nr. 593 din 2 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că la soluţionarea cererii de revizuire nu s-a observat că înscrisul invocat de parte drept act nou există la dosarul cauzei, ceea ce constituie o eroare materială în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anularea deciziei civile nr. 2051 din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a mai precizat că s-a considerat greşit că sunt îndeplinite condiţiile art. 318 C. proc. civ., în speţă nu există eroare materială, astfel cum este definită prin dispoziţiile procedurale arătate.
Recursul în anulare urmează să fie admis ca fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ. hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Acest motiv de contestaţie în anulare are în vedere numai acele greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului şi nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.
Astfel, contestaţia în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond.
Pot fi considerate greşeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ. respingerea greşită ca tardiv a unui recurs, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin urmare, dispoziţiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitativ de aplicare, trebuie interpretate restrictiv astfel încât să nu reprezinte calea unui recurs la recurs.
Faţă de considerentele menţionate, Curtea va admite recursul în anulare, va casa Decizia civilă nr. 2051 din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti şi va respinge contestaţia în anularea deciziei civile nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 2051/R din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti pe care o casează.
Respinge contestaţia în anulare formulată de pârâtul S.T. împotriva deciziei civile nr. 3380 din 28 octombrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti.
Obligă pe pârâtul S.T. la plata sumei de 6.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta S.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6950/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6563/2002. Civil. Despagubiri. Recurs → |
|---|
