CSJ. Decizia nr. 745/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.745Dosar nr.3956/2002
Şedinţa publică din 26 februarie 200.
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.1873 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi şi sentinţei civile nr.136 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iaşi.
La apelul nominal se prezintă consilier juridic P.T.pentru intimata SC „T." SA Iaşi, lipsind intimata-contestatoare C.V.E.
Procedura completă.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi pe fond respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.
Consilier juridic P.T.solicită admiterea recursului în anulare astfel cum a fost formulat.
După închiderea dezbaterilor, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intimata-contestatoare.
CURTEA ,
Asupra recursuluiîn anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin dispoziţia nr.316 din 22 februarie 1999 emisă de directorul general al S.C. T. SA Iaşi s-a desfăcut, în temeiul art.130 lit.a din C.mun., contractul de muncă al numitei C.V.E.– operator calculatoare reţele.
La data de 10 octombrie 2000, C.V.E.a contestat în justiţie măsura de concediere, solicitând anularea dispoziţiei şi reintegrarea în postul deţinut anterior disponibilizării cu motivarea că dispoziţia nu a fost comunicată în termenul prevăzut de art.134 alin.2 din C.mun., iar măsura disponibilizării a fost luată de către societatea pârâtă cu încălcarea OGnr.9/1997 şi a contractului colectiv de muncă.
Prin întâmpinare pârâta S.C. T. SA Iaşi a invocat excepţia de tardivitate a contestaţiei.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Iaşi, prinsentinţa civilă nr.136 din 10 ianuarie 2001, a înlăturat excepţia de neconstituţionalitate şi a respins excepţia de tardivitate a contestaţiei, ambele excepţii invocate de pârâtă. A admis contestaţia formulată de C.V.E., a anulat dispoziţia de desfacere a contractului de muncă şi a fost obligată pârâta să o reintegreze pe contestatoare în funcţia deţinută anterior, cu plata drepturilor băneşti.
Instanţa a reţinut că excepţia privind tardivitatea contestaţiei nu este întemeiată deoarece pârâta nu a comunicat contestatoarei dispoziţia prin care s-a dispus măsura desfacerii contractului de muncă, iar primirea de către contestatoare a carnetului de muncă, a plăţilor compensatorii, a ajutorului de şomaj şi a îndemnizaţiei de sprijin, nu sunt elemente denatură să suplinească obligativitatea comunicării prevăzută deart.134 alin.2 C.mun., contestaţia fiind considerată ca introdusă în termen.
Pe fond, prima instanţă a apreciat că desfacerea contractului de muncă s-a făcut fără respectarea procedurilor prevăzute de legislaţia în vigoare, menite să asigure o protecţie corespunzătoare a salariaţilor, pârâta încălcând dispoziţiile OUG nr.9/1997, potrivit cu care, în situaţia desfacerii colective a contractelor de muncă în temeiul art. 130 llit.a din C.mun., trebuie să existe programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar măsura nu poate fi luată, decât după 60 de zile de la data aprobării ei de către Adunarea Generală a Asociaţilor.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat la 21 iulie 1998 firma cehă „Z.V." SA a devenit acţionar majoritar la S.C. T. SA Iaşi şi s-a obligat să respecte contractul colectiv de muncă precum şi drepturile salariaţilor prevăzute în contractele individuale de muncă. Această obligaţie nu a fost îndeplinută, deoarece, prin Decizia nr.9 din 7 ianuarie 1999 Consiliul de Administraţie al pârâtei a trecut la concedierea unui număr de 1278 salariaţi, fără a exista un program de restructurare şi o nouă organigramă, aprobate deAdunarea Generală a Acţionarilor.
Împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Iaşi a declarat recurs pârâta S.C. T. SA Iaşi care a reiterat, de această dată ca motiv de casare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.134 alin.2 din C.mun., întrucât ar contraveni prevederilor art.150 din Constituţie.
Tribunalul Iaşi, prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2001, a suspendat judecata contestaţiei în temeiul art.23 din Legea nr.47/1992 şi art.244 C.proc.civ. şi a înaintat dosarul cauzei Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.205 din 26 iunie 2001, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.134 alin.2 din C.mun..
Prin Decizia civilă nr.1873 din 7 septembrie 2001 Tribunalul Iaşi a respins recursul declarat de pârâta S.C. T. SA Iaşi împotriva sentinţei dată de judecătorie.
La data de 6 septembrie 2002, în temeiul art.330 alin.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138 din 2 octombrie 2000 şi nr.59 din 27 aprilie 2001, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie adeclarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză susţinând că au fost date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat că instanţele s-au pronunţat asupra excepţiei de tardivitate numai în raport cu art.134 alin.2 din C.mun. deşi acest text de lege nu cuprinde dispoziţii referitoare la termenul în care se poate formula contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, precum şi la data de la care acesta începe să curgă.
Cu privire la data de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organului de jurisdicţie a muncii, art.176 alin.1 din C.mun. făcea distincţie, după cum legea prevedea sau nu necesitatea comunicării actului, iar în cazul dispoziţiei dedesfacere a contractului de muncă, termenul începea să curgă de la momentul comunicării, deoarece norma juridică prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun. avea caracter imperativ.
Art.176 alin.1 C.mun. a fost, însă, abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, iar acest act normativ, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, păstrează termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei, dar are dispoziţii diferite în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă acest termen. În acest sens sunt invocate în recursul în anulare prevederile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cei interesaţi au luat cunoştinţă de măsura dispusă.
Se apreciază că în speţă există conflict de legiîn timp referitor la data de la care a început să curgă termenul pentru contestarea dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă al contestatoarei, întrucât la data emiterii acesteia (22 februarie 1999) era în vigoare art.176 din C.mun., iar contestaţia s-a formulat la 10 octombrie 2000, după intrarea în vigoare a Legii nr.168/1999.
Întrucât contestatoarea nu a depus la dosarul cauzei acte care să ateste comunicarea de către pârâtă a dispoziţiilor de desfacere a contractului de muncă, în motivarea recursului în anulare se susţine că termenul de 30 de zile, pentru sesizarea organelor de jurisdicţie a muncii, a început să curgă de la1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a Legii nr.169/1999, fiind supus dispoziţiilor acestui act normativ, în puterea efectului său îmediat, astfel că acest conflict de legi în timp se rezolvă conform principiului aplicării imediatea legii noi, care guvernează acţiunea în timp a legii civile, fiind exclusă supravieţuirea legii vechi.
Întrucât în cauză există o situaţie juridică obiectivă, legea nouă se aplică imediat, înlăturând posibilitatea supravieţuirii legii vechi, întrucât supravieţuirea acesteia poate interveni numai atunci când nu ar conduce la amânarea aplicării unor norme de ordine publică, de interes general, cuprinse în noua lege. În speţă, efectele ei sunt supuse dispoziţiilor noii legi, de la data intrării ei în vigoare, fără ca prin aceasta, noua lege să retroactiveze. Astfel, art.176 din C.mun. a fost abrogat expres prinart.91 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor demuncă, iar art.73 lit.a din acelaşi act normativ, conţine o normă imperativă.
Se arată în recursulîn anulare că deşi contestaţia a fost formulată după aproximativ doi ani de la data emiterii dispoziţiei de concediere, din actele dosarului rezultă cu certitudine că fosta salariată a cunoscut măsura desfaceriicontractului de muncă, chiar de la data când a fost emisă dispoziţia. Încasând plăţile compensatorii ce i se cuveneau conform contractului colectiv de muncă, beneficiind de plata ajutorului de şomaj potrivit dispoziţiilor legale şi de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, s-a apreciat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr.168/1999 contestatoarea a avut cunoştinţă despre măsura dispusă de unitate, astfel încât, termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei, a început să curgă de la 1 ianuarie 2000, data intrării în vigoare a acestui act normativ.
S-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.
Recursul în anulare nu este fondat.
Raporturile juridice de muncă dintre angajatorul S.C. T. SA Iaşi şi salariata C.V.E.au încetat în baza dispoziţiei nr.316 din 22 februarie 1999 emisă în perioada de timp în care era în vigoare C.mun. (Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972).
Potrivit art.134 din acest act normativ, desfacerea contractului de muncă, în toate situaţiile, se stabileşte prin dispoziţia scrisă a conducerii unităţii, cu arătarea motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiază, a termenelor, precum şi a organelor la care măsura luată se poate ataca.
Dispoziţia de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris în termen de 5 zile de către unitate.Ea îşi produce efectele de la data comunicării.
Conform art.1706 alin.1 din acelaşi cod, termenul de sesizare a organelor de soluţionare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări iar în celelalte cazuri, de la data când cel interesat a luat cunoştinţă de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul.
Prin dispoziţia potrivit căreia unitatea este obligată să comuniceîn scris celui în cauză desfacerea contractului de muncă, cu arătarea motivelor şi precizarea textelor pe care se întemeiază, s-a urmărit, pe de o parte, ca cel în cauză să cunoască motivele desfacerii contractului pentru a-şi face apărarea corespunzătoare în cazul în care înţelege să conteste măsura luată, iar pede altă parte, s-a avut în vedere ca motivele arătate să nu poată fi schimbate ulterior. Comunicarea are deci ca scop, pe lângă posibilitatea ce se dă celui în cauză de a se apăra în cazul unui asemenea act, crearea unor garanţii împotriva eventualelor abuzuri din partea angajatorilor.
Doctrina şi jurisprudenţa au fost şi suntunanime în interpretarea potrivit căreia cerinţa comunicării scrise a măsurii de concediere nu poate fi înlocuită prin alte mijloace sau dovedită cu alte probe din care, eventual, s-ar deduce că persoana interesată a aflat în alt mod de existenţa dispoziţiei de desfacere a contractului. Aşa fiind, înştiinţarea verbală cu privire la încetarea raporturilor de muncă sau încasarea de către salariat a unor drepturi băneşti plătite de angajator nu echivalează cu o comunicare în sensul legii şi nu declanşează curgerea termenului de sesizare a organelor de soluţionare alitigiilor de muncă.
Este necontestat în cauză că dispoziţia de concediere nu afost comunicată salariatei încondiţiile prescrise de textele citate, iar sesizarea organului de jurisdicţie a muncii a avut loc la data de 10 octombrie 2000, când era în vigoare Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 (potrivit art.90, Legea nr.168/1999 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000).
Recursul în anulare este structurat pe ideea conform căreia, în speţă, există conflict de legi în timp având în vedere că dispoziţia de concediere a fost emisă la data când erau în vigoare prevederile art.176 C.mun., iar contestaţia a fost formulată când intrase deja în vigoare Legea nr.168/1999, care, prin art.91, a abrogat expres dispoziţiile art.176 din C.mun. şi că acest conflict nu poate fi rezolvat decât prin consacrarea principiului aplicării imediate a legii noi, fiind exclusă supravieţuirealegii vechi (a C.mun.).
Soluţia cerută în recursul în anulare nu poate fi primită pentru că în speţa dedusă judecăţii nu există conflict de legi în timp. Astfel, prin art.91 din Legea nr.168/1999 au fost abrogate numai art.174-179 din C.mun. (aprobat prin Legea nr.10/1972), nu şi prevederile art.134 din acelaşi cod, care, imperativ, au continuat să reglementeze situaţiile privind desfacerea contractelor de muncă prin dispoziţie scrisă a conducerii unităţii, dispoziţie care trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept ale măsurii şi care se comunică salariatului şi că de la data comunicării, măsura de concidiere îşi produce efectele.
Dispoziţiile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 potrivit cu care măsurile unilaterale de încetare a contractului de muncă „pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă" trebuie interpretate în strînsă legătură cu prevederile art.134 C.mun., neabrogate la data introducerii contestaţiei, în sensul că „luarea la cunoştinţă a măsurii dispuse" nu poate avea loc înmod legal decât urmare a comunicării măsurii către celîndreptăţit să o conteste la organele de jurisdicţie a muncii.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să suprime instituţia juridică a comunicării dispoziţiei de concediere ar fi făcut-o în mod expres şi cum nu a dorit înlăturarea instituţiei, textul art.134 C.mun. trebuie să-şi găsească aplicabilitatea firească în sensul că de îndeplinirea comunicării sunt legate atât efectele măsurii care se produc numai de la acea dată, cât şi posibilitatea de a lua la cunoştinţă şi a contesta măsura unilaterală a unităţii.
Cum în cauză unitatea pârâtă nu a comunicat contestatoarei Decizia de desfacere a contractului de muncă, contestaţia din 10 octombrie 2000 se constată a fi făcută în termen şi deoarece recursul în anulare a vizat numai aspectul discutat, el se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declatrat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.1873 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi şi sentinţei civile nr.136 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 746/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 744/2002. Civil → |
|---|
