ICCJ. Decizia nr. 8200/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8200
Dosar nr. 38/2/2002
Şedinţa publică din 16 octombrie 2006
Constată că prin cererea formulată, reclamanta U.N.C.C.C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC R. SA, solicitând obligarea acesteia să îi restituie magazinele situate în Bucureşti, împreună cu încăperile situate în subsolul aceluiaşi imobil.
În motivarea în fapt a acţiunii s-a arătat că spaţiile revendicate aparţin reclamantei în calitate de succesoare a fostei C.O.C.; că în anul 1949 fostul proprietar al acestor spaţii, C.S.I.C. a fost desfiinţat prin Decretul nr. 318/1948, iar potrivit procesului-verbal din 15 octombrie 1949, toate spaţiile revendicate au fost predate reclamantei.
Cadrul procesual a fost modificat ulterior sub aspectul părţilor, în sensul îndreptării pretenţiilor reclamantei împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, în calitate de pârâte şi constatării lipsei calităţii procesuale active a SC R. SA. De asemenea, în cauză au formulat cereri de intervenţie accesorie şi respectiv, în nume propriu, N.G. şi SC C. SA.
Prin sentinţa nr. 1634 din 30 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea formulată ca inadmisibilă.
Pentru pronunţarea acestei soluţii s-a reţinut că, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a-şi valorifica dreptul de proprietate pe care pretinde că îl are, reclamanta este obligată să urmeze procedura specială reglementată de acest act normativ.
Cum reclamanta nu a înţeles să urmeze procedura prealabilă şi să adreseze cerere de restituire unităţii deţinătoare, conform art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că demersul în justiţie este inadmisibil, pe acest considerent fiind respinsă acţiunea.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a susţinut că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, care recunosc dreptul persoanei îndreptăţite de a urma calea prevăzută de acest act normativ nu sunt imperative, ci dau părţilor posibilitatea să opteze, acestea având facultatea să ceară continuarea judecăţii.
Prin Decizia nr. 1089 din 13 iunie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
În justificarea soluţiei s-a reţinut că prin dispoziţie a Primarului General (nr. 1716 din 5 noiembrie 2003) s-a respins notificarea reclamantei, constatându-se că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de succesor în drepturi a fostului proprietar.
Ca atare, s-a făcut dovada respectării procedurii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acţiunea este admisibilă.
După rejudecare, a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1449 din 7 noiembrie 2005 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intervenientul N.G. şi în consecinţă, s-a dispus respingerea acţiunii ca fiind promovată de o persoană care nu şi-a justificat legitimarea procesuală în cauză. A fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de N.G. şi a fost respinsă, ca nefondată, cererea de intervenţie în interes propriu a SC C. SA.
În considerentele deciziei s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1944, numitul Z.A.S. a vândut C.S.I.C. 6 prăvălii situate la parterul imobilului. La 15 octombrie 1949 aceste spaţii au fost predate C.O.C.
Or, acţiunea în revendicare este formulată de U.N.C.C.C.C., care nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a fostei persoane juridice C.S.I.C.. Nu s-a probat de asemenea, dacă înfiinţarea C.O.C. a însemnat şi transmiterea patrimoniului preluat de la C.S.I.C., către noile gospodării agricole colective.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a formulat critici cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele aspecte:
- Aprecierea asupra lipsei calităţii procesuale active a reclamantei s-a făcut în mod greşit, ignorându-se dispoziţiile art. III din Decretul nr. 318/1949 (potrivit cărora „restul bunurilor rezultate din lichidare se va atribui C.O.C."), ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate a trecut ex lege din patrimoniul C.S.I.C. în cel al C.O.C..
Legătura juridică dintre C. şi C.O.C. rezultă din faptul că rolul acestei comisii a fost identic celui avut anterior de C., respectiv, acela de a coordona şi organiza întreaga mişcare cooperatistă. Drept urmare, dacă din punct de vedere al dreptului public, C. a acţionat ca succesor al comisiei, acest aspect reprezintă un fapt vecin şi conex din care se poate trage prezumţia că această succesiune a existat şi din punct de vedere al dreptului privat, prin preluarea patrimoniului.
Rezultă astfel, că au fost încălcate dispoziţiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 („activele imobilizate, proprietate a organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit, care au fost trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora") care dau legitimare procesuală activă structurilor cooperaţiei de consum în vederea redobândirii posesiei unor astfel de imobile.
Cum, potrivit art. 126 alin. (1) lit. c) din actul normativ menţionat, C. reprezintă interesele (economico-financiare, juridice şi social-culturale) ale organizaţiilor cooperaţiei de consum, rezultă că este singura entitate căreia legea îi recunoaşte calitate procesuală activă în vederea restituirii bunurilor preluate în mod abuziv de către stat.
- Printr-o interpretare logică, folosindu-se argumentul reductio ad absurdum, consecinţa care poate fi trasă este numai în sensul rămânerii dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate în patrimoniul organismelor coordonatoare ale mişcării cooperatiste.
Altminteri, ar însemna fie ca bunurile să fi fost înstrăinate de către C.O.C., ceea ce nu poate fi reţinut întrucât Municipiul Bucureşti nu a invocat sau depus vreun înscris din care să fi rezultat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor, şi nici de o desesizare forţată cu privire la aceste bunuri întrucât, potrivit art. 25 din Decretul nr .133/1949 „averea cooperativelor este apărată în conformitate cu prevederile legii patrimoniului public".
În faza recursului nu s-au administrat probe noi, iar intimaţii nu au formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Examinând criticile formulate, Curtea constată caracterul nefondat al acestora, faţă de următoarele considerente.
- Respingând, în evocarea fondului, acţiunea în revendicare privitoare la mai multe spaţii (magazine situate la parterul imobilului), instanţa de apel a avut în vedere lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, dedusă din nedovedirea dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului în litigiu.
Susţinând că acest drept, a cărui valorificare a urmărit-o prin acţiunea promovată, a fost dovedit, recurenta face referire la dispoziţiile Decretului nr. 318/1949 şi la art. 645 C. civ., invocând legea ca mod de dobândire a proprietăţii.
Or, potrivit Decretului nr. 318/1949, care ar constitui în opinia recurentei, temeiul dobândirii dreptului său, s-a abrogat Legea din 11 iunie 1913 pentru înfiinţarea C.S.I.C. (cel care prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în 1944 dobândise spaţiile revendicate).
Conform aceluiaşi decret (art. III), articolele de expoziţie şi materialul documentar au fost atribuite Ministerului Artelor, restul bunurilor rezultate din lichidare atribuindu-se C.O.C. (art. IV).
Invocând această ultimă dispoziţie şi susţinând că respectiva comisie ar fi avut acelaşi rol deţinut ulterior de C., acela de coordonare a mişcării cooperatiste, recurenta pretinde că a acţionat ca succesor al comisiei, aspect care constituie o prezumţie şi în sensul preluării patrimoniului acesteia.
Calitatea de succesor a unei persoane juridice faţă de o altă persoană juridică nu se poate deduce însă, contrar susţinerii recurentei, din obiectul de activitate identic al acestora, ci trebuie să fie rezultatul unei forme de reorganizare din cele prevăzute de lege.
În speţă nu s-a făcut însă dovada că vechea persoană juridică (respectiv, C.O.C.) a fost transformată, prin reorganizare, sub forma C.
La fel, transmiterea bunurilor dintr-un patrimoniu în altul, nu poate fi consecinţa rolului identic pe care l-ar fi avut, în succesiune cronologică, cele două persoane juridice, ci consecinţa comasării prin absorbţie ori fuziune.
Or, C. s-a înfiinţat în anul 1950 prin transformarea I.N.C.C. şi nu prin transformarea comisiei, pentru a prelua bunurile dobândite de aceasta în baza Decretului nr. 318/1949 (în urma desfiinţării C.S.I.C.).
De aceea, prezumţia pe care o propune recurenta în dovedirea dreptului său de proprietate, în sensul că, având acelaşi scop în coordonarea mişcării cooperatiste, ar rezulta că această succesiune a existat şi în ce priveşte patrimoniul C.O.C., nu poate fi primită cu valoarea probatorie pretinsă de aceasta.
O asemenea prezumţie, ca mijloc de probă în dovedirea dreptului de proprietate ar fi de altfel, oprită de dispoziţiile art. 1203 teza a III a C. civ., potrivit cărora „prezumţiile nu sunt permise decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori".
- În privinţa aspectului de nelegalitate care ar decurge din încălcarea art. 162 din Legea nr. 109/1996, critica este nefondată întrucât textul de lege recunoaşte într-adevăr, legitimare procesuală structurilor cooperaţiei de consum, dar numai în măsura în care bunurile (activele imobilizate trecute fără plată la stat) au fost proprietatea acestora.
Aşadar, aplicabilitatea textului de lege este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate al celui care pretinde restituirea imobilului, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
- Referitor la argumentul de interpretare logică propus de reclamant, în sensul că bunurile ar fi rămas în proprietatea acestuia pentru că altminteri, ar însemna ca ele să fi fost vândute de către comisie, Municipiului Bucureşti sau să fi fost trecute forţat în proprietatea statului, el nu este de natură să-i dovedească dreptul de proprietate.
Din împrejurarea că bunul nu s-ar afla în mod legal în patrimoniul Municipiului Bucureşti sau al statului nu decurge titlul de proprietate pentru reclamantă, câtă vreme aceasta nu demonstrează dacă şi în ce fel a dobândit respectivul bun.
Faţă de considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de U.N.C.C.R. C. împotriva deciziei nr. 1449 din 7 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9917/2002. Civil. Revendicare. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 4522/2002. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
