ICCJ. Decizia nr. 9917/2002. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9917
Dosar nr. 4191/2002
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2005
Deliberând asupra recursului în anulare de faţă;
La data de 28 noiembrie 1995 reclamantele V.E., R.C.R. şi K.J.C.M. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 256 mp şi să se constate, totodată, nelegalitatea măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de autorul lor, V.A. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8980/1938 şi transcris sub nr. 4331/1938 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat. V.A. a decedat la 12 septembrie 1956 şi în conformitate cu certificatul de moştenitor nr. S/209 din 27 martie 1957 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August Bucureşti sunt succesoarele defunctului în calitate de soţie supravieţuitoare, respectiv, fiice.
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 286 din 3 martie 1977 emisă de Biroul Permanent al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ contrar prevederilor constituţionale şi tratatelor internaţionale la care România era parte, întrucât prin aplicarea lui s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantelor.
Învestită iniţial cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1302 din 20 februarie 1996, a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele. În apel, C.M. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a solicitat respingerea apelului promovat de reclamante cu motivarea că nemişcătorul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 865 A din 24 aprilie 1997, a admis apelul reclamantelor, a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, la data de 23 iunie 1998, reclamantele R.C.R. şi K.J.M.C., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare ale reclamantei V.E., decedată la 26 ianuarie 1996, şi-au întregit acţiunea introductivă de instanţă în sensul că au solicitat citarea în cauză, în calitate de pârâţi, a numitei C.M. şi a SC F. SA (în loc de SC A. SA).
Totodată, reclamantele au cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2139 din 17 ianuarie 1997 privind imobilul din Bucureşti, încheiat între SC F. SA, în calitate de reprezentantă a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâta C.M. în calitate de cumpărătoare precum şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Prin sentinţa civilă nr. 3820 din 31 martie 2000 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantelor, precum şi cererea de intervenţie accesorie promovată de C.M. cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plată, în baza unui titlu valabil, respectiv deciziei nr. 286 din 3 martie 1977 emisă de Biroul Permanent al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, necontestată de reclamante în procedura prevăzută de Legea nr. 1/1967 şi care nu mai poate fi contestată, nici pe cale principală, nici pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât Legea nr. 29/1990 nu retroactivează, reclamantele având posibilitatea de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995. Cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2139 din 17 ianuarie 1997, judecătoria a reţinut că actul juridic atacat a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, nefiind incident nici un motiv de nulitate absolută.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 2948/A din 23 octombrie 2000, a admis apelul declarat de reclamantele R.C.R. şi K.J.M.C. şi a schimbat în parte sentinţa judecătoriei şi anume: a respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor faţă de capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare; a fost obligată pârâta C.M. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu; s-au menţinut dispoziţiile din sentinţa referitoare la respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 2503 din 27 septembrie 2001, a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi C.M.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele de apel şi de recurs au reţinut şi motivat că prevederile Decretului nr. 223/1974 au fost contrare Constituţiei din 1965, care în art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală şi permitea deposedarea numai pentru cauză de utilitate publică şi doar după o justă şi prealabilă despăgubire, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din anul 1948, la care România era parte semnatară şi care prevedea dreptul de liberă circulaţie şi ocrotea dreptul de proprietate, statuând că orice persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Raportând aceste constatări la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele au concluzionat că imobilul în litigiu nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil şi au dat eficienţă dreptului de proprietate al reclamantelor, considerat că nu s-a stins niciodată.
S-a mai motivat că prevederile art. 1 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificare prin HG nr. 11/1997, referitoare la suspendarea procedurii administrative în situaţia în care pe rolul instanţelor judecătoreşti există acţiuni pentru revendicarea imobilelor, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 2139 din 17 ianuarie 1997 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei prevederi legale (4 februarie 1997), iar celelalte dispoziţii ale Legii nr. 112/1995, privitoare la vânzarea imobilelor către chiriaşi, au fost respectate întocmai, aşa încât contractul de vânzare-cumpărare este valabil.
Procedând, însă, la compararea titlurilor invocate de părţile în litigiu, instanţele de apel şi de recurs au apreciat că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat, întrucât statul a preluat imobilul în mod abuziv.
Împotriva hotărârilor pronunţate în apel şi în recurs, la data de 23 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a considerat că cele două hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind, totodată şi vădit netemeinice.
În susţinerea recursului în anulare s-au invocat următoarele motive:
- Reclamantele au încasat despăgubirea în valoare de 40.000 lei la data de 22 martie 1977 şi nu au contestat Decizia de trecere a imobilului în proprietatea statului, deşi aveau această posibilitate, conform Legii nr. 1/1967. Aşadar, titlul de proprietate al statului, respectiv Decizia nr. 286 din 3 martie 1977 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, titlu valabil constituit şi considerat ca atare chiar de reclamante, care au încasat despăgubirea acordată şi nu au contestat valabilitatea acestui act în procedura reglementată de Legea nr. 1/1967 privind judecarea cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale;
- Instanţele nu au argumentat în mod convingător afirmaţia potrivit căreia prevederile art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 224/1974 erau contrare Constituţiei din 1965, iar pe de altă parte, această constatare este şi nefondată, întrucât imobilul a fost preluat cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată în schimbul unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 şi în considerarea unui interes general, apreciat ca atare de autoritatea legiuitoare a epocii;
- Greşit instanţele au raportat prevederile Decretului nr. 223/1974, act normativ intern, la conţinutul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a cărei forţă juridică este mult inferioară tratatelor şi convenţiilor internaţionale, act care nu poate avea aplicabilitatea directă în dreptul intern;
- Deşi prin hotărârile judecătoreşti criticate instanţele au recunoscut valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi C.M., totuşi, au obligat pe titulara proprietăţii legal dobândite să predea imobilul reclamantelor, apreciindu-se că titlul acestora este mai bine caracterizat, fără a se ţine seama că în acest mod se încalcă dreptul de proprietate, ocrotit, atât de dreptul intern, cât şi prin prevederile art. 1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8980/1938 şi transcris sub nr. 4331/1938 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, numitul V.A. a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 256 mp. V.A. a decedat la 12 septembrie 1956 şi conform certificatului de moştenitor nr. S/209/956 din 27 martie 1957 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August Bucureşti, imobilul a fost dobândit în proprietate, prin succesiune legală, de reclamantele V.E., soţie supravieţuitoare, V.M. şi V.C.R., în calitate de fiice.
Prin Decizia nr. 286 din 3 martie 1977 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul din Bucureşti, a fost trecut, cu plată, în proprietatea statului cu motivarea că numitelor V.E., R.(născută V.)C.R. şi J.(născută V.)M.C. li s-a aprobat plecarea definitivă din ţară.
Potrivit adresei nr. 2656 din 18 noiembrie 1997 eliberată de SC F. S.A. Bucureşti, pentru imobilul trecut în proprietatea statului, reclamantelor le-au fost acordate despăgubiri la data de 22 martie 1977 în sumă de 40.000 lei.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul examinat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Această constatare reprezintă o prerogativă pe deplin compatibilă cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare şi dacă, la speţa dedusă judecăţii, prevederile Decretului nr. 223/1974 erau în concordanţă cu reglementările amintite.
Astfel, în anul 1977, când imobilul revendicat de reclamante a fost trecut, prin amintita decizie administrativă, în proprietatea statului, era în vigoare Constituţia din anul 1965, care, în art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală şi permitea deposedarea numai pentru cauză de utilitate publică şi numai cu o justă şi prealabilă despăgubire.
În cazul reclamantelor, preluarea imobilului către stat a constituit o violare a dreptului lor de proprietate, deoarece, în realitate, transferul acestui drept nu s-a produs în considerarea unui interes public ori general şi cu acordarea unei juste despăgubiri, ci, mai degrabă, preluarea a constituit o sancţiune aplicată proprietarelor bunului pentru conduita ori opţiunea lor de a pleca definitiv din ţară, ceea ce a determinat ca lipsirea de proprietate să aibă un caracter abuziv şi arbitrar.
Nu se poate afirma în speţa dedusă judecăţii că Decizia administrativă emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de preluare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea Constituţiei şi a Codului civil nu poate fi considerat valabil, aspecte ce în cauză corect au fost dezlegate şi motivate de instanţele de apel şi de recurs.
Întrucât, aşa cum s-a demonstrat, titlul statului asupra nemişcătorului a fost constituit cu încălcarea legii, statul nedevenind un adevărat proprietar, reclamantelor le este îngăduit, prin intermediul acţiunii în revendicare, să solicite sancţionarea acestei încălcări şi să revendice imobilul din posesia oricui s-ar afla, demers ce nu poate fi limitat sau chiar îngrădit numai pe motiv că reclamantele nu au contestat Decizia administrativă de preluare a bunului în procedura ce a fost reglementată prin Legea nr. 1/1967, în prezent abrogată.
Comparând, însă, între ele, drepturile autorilor de la care provin cele două titluri aflate în conflict (dreptul reclamantelor şi dreptul cumpărătoarei C.M.) instanţele au găsit soluţia cea mai raţională, în sensul că au dat câştig de cauză acelei părţi care a dobândit imobilul de le autorul al cărui drept este mai preferabil, în speţă, dreptul antecesorului reclamantelor. Astfel, autorul reclamantelor a dobândit nemişcătorul prin act autentic şi transcris, iar transmiţătorul a fost necontestatul proprietar, ceea ce conferă transferului juridic din anul 1938 o prezumţie de legalitate necombătută. S-a demonstrat în mod necontestat cu probele administrate în cauză că reclamantele au exercitat asupra imobilului, până în anul 1977, o posesiune mai veche, fondată pe un titlu anterior, ceea ce reprezintă elementul cel mai serios şi mai puternic de natură a dărâma prezumţia născută de posesiunea actuală a pârâtei cumpărătoare.
Pârâta C.M., cumpărătoare a imobilului, în baza contractului nr. 2139 din 17 ianuarie 1997, nu poate invoca, cu deplină îndreptăţire, eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului (statul), deoarece o atare eroare nu era la data achiziţionării bunului una generală şi în orice caz nu a fost provocată de o împrejurare invincibilă, adică imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat, întrucât, prin simpla informare asupra modului în care statul a preluat nemişcătorul, cumpărătoarea putea să cunoască situaţia juridică a imobilului ca şi modalitatea în care statul a devenit proprietarul aparent al bunului, aşa încât violarea dreptului de proprietate a avut loc asupra persoanelor reclamante şi nu în privinţa pârâtei a cărei conduită nu a fost la adăpostul oricărei culpe ori îndoială imputabilă acesteia.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 2503 din 27 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a deciziei nr. 2948 din 23 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10137/2002. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8200/2002. Civil → |
|---|
