ICCJ. Decizia nr. 8977/2002. Civil. Obligatia de a face - schimb obligatoriu locuinta; O.G. 40/1999. Recurs în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8977
Dosar nr. 7387/1/2002
Nr. vechi5116/200.
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 7 februarie 2001, reclamanţii G.D.R. şi G.V. au chemat în judecată pe pârâţii M.T.O. şi M.A.L. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi să se mute din apartamentul pe care îl ocupă în imobilul din Bucureşti, în apartamentul pe care ei înţeleg să îl ofere în schimbul acestuia.
În motivarea cererii reclamanţii arată că sunt proprietarii imobilului situat la adresa menţionată, că pârâţii, care sunt chiriaşi într-unui din apartamente, refuză să le recunoască această calitate şi că, în conformitate de dispoziţiile art. 23 din OUG 40/1999 sunt îndrituiţi să ceară şi să obţină mutarea acestora în alt apartament, printr-un schimb obligatoriu de locuinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 4672 din 18 aprilie 2001, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis cererea şi a obligat pârâţii să se mute în apartamentul situat în Bucureşti, apartament care Ie-a fost pus la dispoziţie de reclamanţi.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din strada S. în baza contractului autentificat sub nr. 2688/1997 şi că, în baza art. 23 din OUG nr. 40/1999, pot solicita efectuarea unui schimb obligatoriu de locuinţe cu privire la chiriaşi, caz în care, cum locuinţa oferită la schimb întruneşte exigenţele prevăzute de art. 23 alin. (2) şi art. 24 din ordonanţă, cererea lor este întemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 1625 din 16 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ, a respins recursul declarat de reclamanţi pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute şi de prima instanţă.
Prin cererea formulată la 18 noiembrie 2002 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti mai sus arătate cerând, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., casarea acestora şi respingerea cererii deduse judecăţii de către reclamanţi, motivat de faptul că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, fapt care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În motivarea recursului, procurorul general susţine că OUG nr. 40 din 8 aprilie 1999 este un act normativ prin care s-au instituit norme de protecţie pentru o anumită categorie de chiriaşi, anume pentru chiriaşii care ocupă suprafeţe cu destinaţie de locuinţă situate în imobilele care au fost redobândite de foştii proprietari ori de moştenitorii acestora şi numai în favoarea acestora din urmă, anume a persoanelor în favoarea cărora s-a dispus restituirea imobilelor.
Ca atare, recurentul susţine că numai proprietarii cărora le-au fost retrocedate imobilele se pot prevala de dispoziţiile art. 23 din OUG nr. 40/1999, adică pot cere efectuarea schimbului obligatoriu de locuinţă nu şi cei care au dobândit astfel de imobile prin cumpărare, cum este şi cazul reclamanţilor, caz în care se impunea respingerea cererii deduse judecăţii.
În cursul judecăţii recursului în anulare intimaţii M.T.O. şi A.L. au formulat mai multe cereri de recuzare a judecătoriilor cauzei ori a judecătorilor întregii secţii, cereri care au fost respinse prin încheierile de şedinţă din 8 ianuarie 2004, 28 ianuarie 2001, respectiv încheierea nr. 2627 din 8 iunie 2004 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 7737 din 20 octombrie 2004 a aceleaşi secţii.
La 23 iunie 2004, judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea recursului în anulare declarat împotriva dec. 1705 din 25 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a deciziei nr. 579/A din 27 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a sentinţei civile nr. 9373 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
La data de 30 mai 2006, intimaţii M.T.O. şi A.L. au cerut repunerea pe rol a cauzei şi continuarea judecăţii.
Analizând recursul în anulare dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente.
În drept, din punct de vedere al procedurii civile româneşti, calea de atac a recursului în anulare era prevăzută de dispoziţiile art. 330-3304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti atacate.
Astfel, prin dispoziţia art. 330 pct. 2 C. proc. civ., legiuitorul român instituia dreptul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ca, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, să atace cu recurs în anulare la instanţa supremă o hotărâre judecătorească irevocabilă atunci când prin aceasta s-a produs a încălcare esenţială a legii care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, în termen de 1 an de la data la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
În speţă, recursul în anulare dedus judecăţii a fost declarat, în raport de data pronunţării sentinţei tribunalului, respectiv de la data la care aceasta a rămas irevocabilă, 16 noiembrie 2001, în termenul de 1 an care se împlinea la data de 18 noiembrie 2002.
Ca atare, Înalta Curte constată că procurorul general a declarat recursul în anulare dedus judecăţii în prezenta cauză cu respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute de dreptul intern.
În acest context al analizei este de menţionat că prin OUG nr. 58/2003 dispoziţiile legale referitoare la recursul în anulare au fost abrogate.
Calea de atac dedusă judecăţii în prezenta cauză nu mai poate fi însă primită întrucât potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie o violare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului.
Or, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, pe de o parte, şi legile interne, pe de altă parte, prioritate au cele dintâi.
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acceptarea de către instanţele unui stat a unei căi de atac extraordinare de atac, cum este şi cazul recursului în anulare, constituie o violare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentele, Roma 4 noiembrie1950, cunoscută sub denumirea Convenţia europeană a drepturilor omului, privită ca un tot unitar cu protocoalele sale adiţionale, în acest sens a se vedea Cauza Brumărescu C. României, Cauza Popescu C. României, Cauza Stere şi alţii C. României.
În esenţă, Curtea Europeană apreciază că anularea unei decizii judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv de interpretare şi aplicare greşită a dreptului intern, este considerată a fi o ingerinţă în exercitare de către reclamanţi a dreptului lor de proprietate şi deci, în dreptul lor de a li se respecta bunurile, respectiv o atingere adusă dreptului la protecţia proprietăţii prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
O asemenea ingerinţă, chiar dacă ar avea o bază legală, adică ar fi justificată în baza unei dispoziţii legale aparţinând dreptului intern, astfel cum se susţine de către procurorul general, nu poate fi însă acceptată şi realizată întrucât între principiile fundamentale ale unei societăţi democratice se regăseşte şi cel privind preeminenţa dreptului.
O asemenea regulă presupuse respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi mai ales a deciziilor de justiţie intrate în puterea lucrului judecat şi interzice părţilor litigante să solicite supervizarea unei judecăţi definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa lor.
O asemenea solicitare cu atât mai puţin ar putea fi acceptată în acest scop atunci când este formulată de procurorul general după încheierea unei proceduri judiciare în care nici nu a fost parte, cum este şi cazul în speţa dedusă judecăţii.
În aprecierea ingerinţei, Curtea Europeană a statuat că prin recunoaşterea şi admiterea unei astfel de căi extraordinare de atac, prin care se urmăreşte anularea integrală a unui drept real ori de creanţă recunoscut unei persoane printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă se creează un prejudiciu atât de radical, caz în care nu mai este menţinut un just echilibru între protejarea proprietăţii şi exigenţele de interes general ale societăţii.
În speţă, referitor la imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, este de menţionat că a fost preluat de stat, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul foştilor proprietari, G.A. şi G.R. poz. 8522 în anexa la decret pentru ca, prin sentinţa civilă nr. 4282 din 20 aprilie 1994 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă, să fie restituit moştenitorilor G.A., G.V. şi G.R.
Imobilul a fost, iniţial, înstrăinat de către moştenitori numitei F.S., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 306 din 14 martie 1996 al BNP L.S. pentru ca, ulterior, să fie răscumpărat, de către moştenitorii G.D.R. şi G.V.
Prin hotărârile judecătoreşti recurate, proprietarii bunului, adică G.D.R. şi G.V. au obţinut un schimb obligatoriu de locuinţă cu privire la unul dintre apartamentele închiriate de stat numiţilor M.T.O. şi M.A.L.
Instituţia schimbului obligatoriu de locuinţe a fost reglementată de stat pentru astfel de imobile, prin dispoziţia art. 23 din OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, în vederea oferirii unei protecţii chiriaşilor din imobilele deţinute de stat şi care erau supuse retrocedării foştilor proprietari.
Cu alte cuvinte, prin hotărârile judecătoreşti recurate instanţele au recunoscut proprietarilor îndreptăţirea de a-şi apropria imobilul, respectiv dreptul de a intra în mod efectiv în posesia nemişcătorului, atribut specific exerciţiului dreptului de proprietate privată.
În acest context al analizei, Înalta Curte observă şi că pretinsa interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 din OUG 40/1999 invocată de procurorul general, pe motiv că reclamanţii nu ar avea un „titlu de retrocedare" se constituie într-o greşeală de fapt, reclamanţii fiind titularii unui asemenea titlu care îl reprezintă nu contractul de vânzare cumpărare prin care au răscumpărat imobilul ci sentinţa civilă nr. 4282 din 20 aprilie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care imobilul Ie-a fost retrocedat de stat în proprietate.
Mai mult este de observat şi faptul că legiuitorul, prin dispoziţia art. 23 din OUG nr. 40/1999 nu face o distincţie între categoriile de „proprietari" îndreptăţite să ceară şi să obţină efectuarea schimbului obligatoriu de locuinţe de felul celei invocate de către procurorul general pe calea recursului în anulare.
Aşa fiind, cum, pentru considerentele arătate, prin admiterea căii de atac deduse judecăţii s-ar realiza o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Înalta Curte constată că, deşi exercitat în condiţiile impuse prin legislaţia internă, nu poate primi recursul în anulare declarat de procurorul general în prezenta cauză, cale extraordinară de atac prin care se tinde la desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat cu consecinţa privării reclamanţilor de un atribut specific dreptului lor de proprietate, anume posesia bunului, care Ie-a fost recunoscut prin acestea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1625 din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi a sentinţei civile nr. 4672 din 18 aprilie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2006.
← ICCJ. Decizia nr. 9903/2002. Civil. Revendicare - Decret... | ICCJ. Decizia nr. 2095/2002. Civil. Expropriere. Recurs → |
---|