CSJ. Decizia nr. 1005/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1005Dosar nr. 934/200.
Şedinţa publică din 13 martie 2003
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 17 decembrie 1997 sub nr. 23215/1997 reclamantele Z.V.M. şi B.R. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
La data de 10 decembrie 1998 a fost depusă de către B.OG, B.L.A. şi R ianuarie G., o cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamanţilor privind acţiunea în revendicare a imobilului sus-menţionat, arătând că şi aceştia au calitate de moştenitori ai foştilor proprietari ai bunului. Cererea a fost admisă în principiu.
Ulterior, reclamantele şi intervenienţii au completat acţiunea şi cererea de intervenţie, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2299 din 20 decembrie 1996, nr. 2250 din 18 decembrie 1996 şi nr. 2876 din 16 ianuarie 1997, încheiate cu S.C. H.N. S.A. Bucureşti şi respectiv D.D., V.G., Z.G. şi Z.A., privind apartamentul situat la subsolul imobilului din litigiu, apartamentul nr. 2 plus garaj şi apartamentul nr. 3, din acelaşi imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 2843 din 2 februarie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost declinată acţiunea formulată de reclamantele Z.V.M. şi B.R. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe parcursul procesului au decedat pârâţii V.G. la data de 27 mai 1998 şi Z.A. la data de 1 noiembrie 1999, fiind introduşi în cauză moştenitorii acestora, V.B., Z.A. şi S.I.L.
Prin sentinţa civilă nr. 192 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de Z.V.M. şi B.R. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. Bucureşti şi intervenienţii B.O., B.L., R.I.G., D.S. şi Z.G.
În pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor B ianuarie şi J., conform actului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1940, bunul fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Prin acelaşi act normativ, proprietarilor le-au fost preluate 11 apartamente situate la 4 adrese diferite, încadrându-se astfel în art. I din Decret; în consecinţă titlul statului asupra imobilului în litigiu este valabil.
Prin Decizia civilă nr. 309/A din 29 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamantele Z.V.M. şi B.R. şi intervenienţii B.G.O., B.L.A. şi R.I.G. împotriva sentinţei civile menţionate, care a fost desfiinţată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în raport de faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie.
În fond, după desfiinţare, prin sentinţa civilă nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea precizată de reclamantele Z.V.M. şi B.R. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.G.O., B.L.A. şi R.I.G. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. H.N. S.A. Bucureşti, Z.G., D.S., V.B. , S.I.L. şi Z.A., ca neîntemeiate.
A reţinut prima instanţă, în pronunţarea acestei sentinţe civile că nu s-a făcut dovada temeiniciei acţiunii principale, astfel cum a fost precizată şi a cererii de intervenţie principale, imobilul trecând în proprietatea statului cu titlu valabil, în raport de dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950.
Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamantele şi intervenienţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei potrivit art. 261 C. proc. civ., precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Au mai susţinut că autorii apelanţilor erau exceptaţi de la naţionalizare, nefiind dovedit că aceştia au deţinut mai multe imobile pe care le exploatau pentru a se încadra în dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950, având în proprietate doar imobilul în litigiu.
De asemenea în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, acestea sunt lovite de nulitate absolută conform art. 948 şi art. 966 C. civ., deoarece aceştia nu pot fi consideraţi dobânditori de bună credinţă ai imobilului.
Pe parcursul procesului a decedat şi intimatul-pârât Z.G. la data de 5 ianuarie 2001, continuând procesul moştenitorii acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 479 A din 6 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. Bucureşti ca neîntemeiate.
A admis apelul formulat de reclamantele Z.V.M. şi B.R. şi de către intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. H.N. S.A. Bucureşti, D.S., V.B., S.I.L. şi Z.A.
A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamante şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţi.
A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2250 din 18 decembrie 1996, nr. 2299/25843 din 20 decembrie 1996 şi 2876/30037 din 16 ianuarie 97.
A obligat pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. Bucureşti să lase reclamantelor şi intervenienţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. Bucureşti în raport de legitimarea procesuală pasivă fiind vorba de valabilitatea titlului statului pentru bunul respectiv.
A mai reţinut că imobilul în litigiu nu a intrat cu titlu valabil în patrimoniul statului, iar faptul că măsura de naţionalizare a vizat un număr de 11 apartamente aparţinând soţilor B. nu determină în mod automat incidenţa dispoziţiilor art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950 şi încadrarea acestora în categoria exploatatorilor de locuinţe şi nu s-a probat că s-ar fi obţinut venituri din valorificarea apartamentelor respective. Profesiile proprietarilor determina încadrarea acestora în art. II din Decretul nr. 92/1950. Imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, având în vedere că măsura naţionalizării nu a fost concordantă cu Constituţia ţării din 1948 – art. 8.
S-a mai reţinut în ceea ce priveşte cererea de constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, că aceasta este întemeiată, deoarece reclamanta B.R. prin cererea din 18 iulie 1996 la Comisia Locală a sectorului 1, a solicitat restituirea în natură a imobilului din litigiu, încheierea vânzării având loc la 18 decembrie 1996, 20 decembrie 1996 şi 16 ianuarie 1997.
Instanţa a reţinut că adresa emisă de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 112/1996 din cadrul Primăriei sectorului 1, prin care aceasta comunica S.C. H.N. S.A. Bucureşti faptul că B.R. nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului deoarece nu locuieşte la adresa respectivă, nu constituie o hotărâre de soluţionare a cererii reclamantei în înţelesul art. 17 din Legea menţionată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi D.S., V.B., S.L.I. , primul recurent invocând nelegalitatea acesteia prin încălcarea art. 304, pct. 9 C. proc. civ., cel de al doilea grup de recurenţi, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 9 şi 10 C. proc. civ.
În recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acesta a criticat Decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul, aplicării corecte a prevederilor din decretul de naţionalizare, având în vedere proprietatea asupra celor 11 apartamente aparţinând autorilor reclamanţilor.
În cauza dedusă judecăţii decretul a fost aplicat cu respectarea prevederilor sale, astfel încât imobilul a fost preluat cu titlu valabil. În vânzarea apartamentelor a operat buna credinţă, cererea de retrocedare a imobilului a fost soluţionată de comisie, reclamanta urmând să beneficieze de despăgubiri, astfel că, cumpărătorii au avut convingerea că dobândesc legal dreptul de proprietate. Nu s-au produs dovezi care să răstoarne fără putinţă de tăgadă această prezumţie.
În recursul declarat, pârâţii D.S., V.B. şi S.L.I. au invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în sensul că Decretul nr. 92/50 nu este în concordanţă cu legile în vigoare, fără a preciza care anume erau aceste legi. A fost invocată Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 789 din 15 martie 1996 prin care se infirmă competenţa instanţelor de a se pronunţa asupra valabilităţii titlului statului. Astfel competenţa de a verifica retroactiv dacă naţionalizarea a fost de acord cu Constituţia în vigoare, determina instanţele să pătrundă într-un sector ce ţine de domeniul legislativului şi care depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti.
Recurenţii-pârâţi au mai arătat că legea specială are prioritate în faţa legii generale referindu-se la aplicabilitatea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului. Însăşi reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu conform Legii nr. 112/1995 chiar la Comisia locală de aplicare a legii având în vedere că imobilul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului.
Cu privire la naţionalizarea celor 11 apartamente pe numele soţilor B., recurenţii au apreciat că acestea reprezentau mult mai mult decât o locuinţă pentru 2 persoane.
Recurenţii au arătat că la 4 decembrie 1996 se atacă în instanţa de judecată hotărârile comisiei de aplicare a Legii nr. 112/95 iar apartamentele s-au cumpărat la 18 decembrie 1996, 20 decembrie 1996 şi 16 ianuarie 1997, reclamantele îşi înregistrează acţiunea în revendicare la 17 decembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1 şi în această situaţie nu se poate reţine reaua credinţă a cumpărătorilor, care nu a putut fi dovedită.
Un ultim aspect invocat de recurenţi este cel cu privire la faptul că foştii proprietari nu au beneficiat de Decretul nr. 524/1950 care a constituit o cale de reparare pentru casele naţionalizate abuziv, ceea ce conduce la ideea că imobilele naţionalizate au intrat în proprietatea statului cu titlu.
Recursurile declarate de pârâţi sunt fondate.
Deşi este exact că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, soluţia pronunţată în cauză este greşită, deoarece nu ţine seama de situaţia de fapt pe care o prezintă speţa, în care proprietarul a pierdut posesia bunului ca urmare a unui act de autoritate a statului, respectiv prin aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Aplicarea decretului a avut ca efect, pe de o parte, stingerea dreptului fostului proprietar asupra imobilului, iar pe de altă parte, constituirea dreptului de proprietate al statului.
Reclamantele au solicitat desfiinţarea dreptului de proprietate al statului şi retrocedarea imobilului, susţinând că decretul de naţionalizare a fost aplicat abuziv, prin nesocotirea art. II din Decretul nr. 92/1950 referitor la categoriile de persoane exceptate de la măsura naţionalizării.
Instanţa a examinat aspectul invocat de reclamante statuând greşit asupra modului de aplicare a decretului de naţionalizare.
La data judecăţii pricinii era în vigoare Legea nr. 112 din 5 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului, inclusiv a caselor naţionalizate, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, care reglementează căile ce trebuie urmate de cei îndreptăţiţi pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, însă instanţa nu a luat în considerare prevederile acesteia, soluţionând cauza cu ignorarea acestora.
Prin urmare imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, alături de celelalte 10 imobile aflate la adrese şi în localităţi diferite, situaţie în care autorul reclamantelor nu putea fi considerat printre persoanele exceptate de la naţionalizare.
Pe de altă parte este de reţinut că pârâţii au cumpărat imobilul la 18 decembrie 1996, 20 decembrie 1996 şi respectiv la 16 ianuarie 1997 când nu puteau să aibă cunoştinţă de faptul că imobilul va fi revendicat de reclamantă prin justiţie la 17 decembrie 1997.
Aşadar, imobilul a fost cumpărat cu respectarea prevederilor art. 9 şi art. 14 ale Legii nr. 112/1995, în sensul că pârâţii au optat pentru cumpărarea imobilului după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (29 ianuarie 1996), termen în care cererile persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură puteau fi depuse (29 iulie 1996).
Reclamanta B.R. a solicitat Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului la 18 iulie 1996 – termenul limită fiind 29 iulie 96, dar pârâţii nu au fost notificaţi cu privire la această cerere.
Ca atare în momentul încheierii actelor de înstrăinare, adică a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii (pârâţi în proces) au fost de bună credinţă, motiv pentru care nulitatea dedusă din ilicitatea cauzei, nu le este aplicabilă.
Cauza ilicită a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare, în temeiul art. 966 C. civ., numai dacă a fost cunoscută de subdobânditor.
Dovada cunoaşterii ilicităţii cauzei poate fi făcută prin orice mijloc de probă, atunci când este invocată notificarea situaţiei generale a bunului pretins, făcută cumpărătorului prin executorii judecătoreşti, în scris şi prealabil actului de vânzare.
Adică, sub sancţiunea nulităţii, notificarea şi dovada (procesul verbal) comunicării ei trebuie să cuprindă, numele şi prenumele, domiciliul real al celui a cărei notificare a fost voită. Semnătura celui notificat sau procesul verbal care constată refuzul acestuia de a primi notificarea sunt esenţiale în aplicarea valabilităţii actului de comunicare.
În acest context şi în lipsa acestor notificări se constată că fără temei, instanţa de apel a înlăturat buna credinţă a pârâţilor şi, corelativ, a invalidat actele de înstrăinare din litigiu, prin a constata nulitatea lor absolută.
Este notabil, de asemenea faptul că reclamantele au formulat acţiunea de abia la data de 17 decembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1, iar pârâţii-dobânditori ai apartamentelor nu aveau cum să cunoască opţiunea reclamantelor, înainte ca aceasta să fie exprimată şi comunicată.
Ca atare, hotărârea atacată se verifică a fi esenţial nelegală şi vădit netemeinică, considerente pentru care se impune admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor reclamantelor şi a intervenienţilor şi menţinerea sentinţei civile date de Tribunalul Bucureşti.
Cu opinie majoritară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de pârâţii D.S., V.B. şi S.L ianuarie împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele Z.V.M. şi B.R., precum şi de intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G., împotriva sentinţei civile nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Cu opinia separată a d-lui judecător, în sensul respingerii recursurilor.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.
Opinie separată
Considerăm corectă Decizia civilă nr. 479/A din 6 noiembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi faţă de probele administrate în cauză se impunea respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de recurenţii pârâţi D.S., V.B. şi S.L.I.
Contrar probelor administrate în cauză, instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţă sentinţa civilă nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 prin care respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii Z.V.M. şi B.R. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.G.O., B.L.A. şi R.I.G., sentinţă care încalcă în mod grav prevederile art. 261 C. proc. civ., întrucât nu este motivată, în considerentele acesteia nefăcându-se nici o examinare a probelor administrate şi a cererilor formulate de părţi şi nici nu sunt arătate temeiurile pentru care s-au respins probele şi cererile reclamanţilor şi intervenienţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, examinând apelul motivat şi declarat de reclamante şi intervenienţi în interes propriu, analizează probele administrate în cauză, atât în prima instanţă cât şi în apel şi reţine – motivând în drept şi cu referire la probele cu înscrisuri administrate în cauză – prin Decizia civilă nr. 479/A din 6 noiembrie 2001, după cum urmează:
- imobilul în litigiu, constând în teren şi construcţii, situat în Bucureşti, a aparţinut în proprietatea lui B.I. şi I.B., autorii reclamanţilor şi intervenienţilor, arătându-se titlul de proprietate prin care a fost dobândit încă din anul 1940;
- imobilul a fost naţionalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile de la proprietarii B.I. şi I.B., aceştia fiind exceptaţi de la naţionalizare deoarece erau intelectuali profesionişti, soţul fiind inginer, (situaţie dovedită cu carnetul de muncă şi adeverinţele aflate la dosar) iar soţia fiind casnică şi deci neîncadrându-se în categoriile sociale menţionate în art. I din Decretul nr. 92/1950;
Curtea de Apel examinează şi valabilitatea titlului în baza căruia au fost deposedaţi abuziv de imobil B.I. şi I.B., raportat la prevederile Constituţiei din 1948 şi reţine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil (art. 6 din Legea nr. 213/1998) şi în consecinţă bunul respectiv nu a ieşit niciodată din patrimoniul adevăraţilor proprietari;
- reclamanta B.R., în calitate de moştenitoare a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu prin cererea adresată Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1, cerere înregistrată sub nr.1 823 din 18 iulie 1996;
- contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar S.C. H.N. S.A. cu cumpărătorii V.G. la 18 decembrie 1996, D.S. la 20 decembrie 1996 şi Z.G. şi A. la 16 ianuarie 1997 sunt ulterioare datei de 18 iunie 1996 când s-a înregistrat cererea de restituire a imobilului, formulată de reclamanta B.R. la Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 92/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 Bucureşti şi deci cu diligenţe minime cumpărătorii puteau cunoaşte solicitarea moştenitorilor foştilor proprietari în sensul restituirii în natură a imobilului naţionalizat.
Faţă de această situaţie instanţa de apel a considerat că pârâţi cumpărători ai locuinţelor nu au fost de bună credinţă la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind viciate de o cauză ilicită şi lovite de nulitate absolută.
Contrar celor arătate în precedent şi reţinute de instanţa de apel pe baza probelor administrate în dosar instanţa de recurs, în opinia majorităţii completului de judecată, a considerat că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu.
Or, prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 sunt fără echivoc atunci când se referă la categoriile socio-profesionale care nu intră sub incidenţa decretului de naţionalizare, menţionând şi pe intelectualii profesionişti, în care se încadrează şi inginerul B.I. şi soţia acestuia care era casnică şi cu privire la care nu s-a făcut sub nici o formă dovada, şi nici nu s-a reţinut, că s-ar încadra în categoria persoanelor la care se referă art. I din decret.
Simpla referire, fără nici o analizare a situaţiei, în raport cu prevederile din art. I şi art. II din Decretul nr. 92/1950 în sensul că pe numele lui B.I. şi I. s-ar fi naţionalizat şi alte 10 imobile şi deci aceştia ar fi fost exploatatori de locuinţe, nu poate fi reţinute în cauză pentru că la dosar sunt certificate eliberate de fostul Sfat Popular al Oraşului Alba Iulia – Comitetul Executiv, încă din anul 1958 din care rezultă că imobilele situate în Alba Iulia, au fost la data naţionalizării proprietatea numitei L.D. domiciliată în U.S.A.
Greşit s-a reţinut în opinia majorităţii că „imobilul a fost cumpărat cu respectarea prevederilor art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 din următoarele considerente:
Din probele administrate în cauză a rezultat că naţionalizarea imobilului a fost abuzivă fiind încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950 în baza căruia a fost naţionalizat, situaţie în care, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, nu cad sub incidenţa acestei legi şi deci nu-i sunt aplicabile prevederile art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Cu privire la această situaţie este de evidenţiat motivarea deciziei nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curţii Constituţionale în care se arată că „măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate. Ori, trecerea abuzivă în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului revendicat, deci fără titlu, rezultă în speţă din probele administrate fără echivoc şi deci tot fără echivoc este şi neaplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu privire la acest imobil.
Chiriaşii cumpărători, pârâţi în cauză nu pot suplini nelegalitatea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare prin fraudarea Legii nr. 112/1995 invocând buna credinţă, aşa cum se consideră în opinia majoritară.
Din probele administrate rezultă o altă prezumţie şi anume că fie că au cunoscut situaţia juridică a imobilului, fie că ar fi putut să o cunoască cu un minim de diligenţă care i-ar fi oprit de la încheierea contractelor diligente pe care dacă nu le-au depus sunt în culpă. Ori, acolo unde există culpă, încetează buna credinţă. În acest sens din probele dosarului rezultă că pârâţii cumpărători puteau afla, verificând dosarul imobilului aflat la S.C. H.N. S.A., că s-a cerut de moştenitori restituirea în natură a acestuia încă de la data de 18 iulie 1996, deci în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995.
De asemenea rezultă că încă de la 13 decembrie 1996, pârâta S.C. H.N. S.A. a cerut relaţii cu adresa nr. 15568 din 13 decembrie 1996 de la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 Bucureşti privind dosarul nr. 1823/1996 şi i s-a răspuns că s-a depus la Comisie de către B.R. cerere de restituire (în natură în calitate de moştenitoare) a imobilului.
Desigur la dosarul care conţine fişa tehnică a imobilului, se află şi procesul-verbal din 20 aprilie 1950 întocmit cu ocazia naţionalizării imobilului pe care fostul proprietar, autorul reclamanţilor, B.I., a făcut menţiunea înainte de a semna că semnează „cu rezerva că potrivit art. II decretul pentru naţionalizare, fiind funcţionar, nu este supus exproprierii apartamentul ocupat de subsemnatul".
Cum, solicitând un minim de relaţii în legătură cu situaţia juridică a imobilului, cumpărătorii pârâţi ar fi fost informaţi asupra împrejurărilor arătate mai înainte, în speţă nu se mai poate reţine buna credinţă care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoiala imputată acestora.
Aşa fiind diligenţa minimă cerută subdobânditorului pentru a se prevala de buna credinţă nu este determinată exclusiv de o eventuală atenţionare a sa de către adevăratul proprietar cu privire la situaţia juridică a imobilului pe care intenţionează să-l achiziţioneze, prin trimiterea unei notificări, aşa cum se susţine în opinia majoritară.
Subdobânditorul, în contextul în care a cumpărat imobilul, fiind indirect atenţionat asupra prudenţei de care trebuie să dea dovadă prin art. 1 din Legea nr. 112/1995 care avea în vedere imobilele „trecute în proprietatea statului cu titlu" nu poate invoca buna credinţă pentru a păstra bunul achiziţionat, câtă vreme nu s-a informat cu privire la „titlul" vânzătorului, dovedind o minimă prudenţă.
Pentru aceste considerente nu împărtăşim argumentele invocate de opinia majoritară pentru a admite recursul pârâţilor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 101/2003. Civil. Pretentii. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 64/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
