ICCJ. Decizia nr. 1073/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1073
Dosar nr. 19250/1/2003
Nr. vechi 5812/200.
Şedinţa publică din 6 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2001 reclamanta B.L., în nume propriu şi pentru L.I., M.V. şi L.V. a formulat acţiune împotriva Primarului municipiului Vaslui contestând oferta de măsuri reparatorii prevăzută în deciziile 311, 312 şi 313 din 18 iunie 2001.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că în mod greşit s-a respins solicitarea de restituire în natură a suprafeţei de 3000 mp, deşi aceasta este liberă în sensul legii şi este deţinută de A.N.L. din anul 1999.
Prin sentinţa civilă nr. 360 din 14 martie 2003 a Tribunalului Vaslui a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi desfiinţate în parte deciziile nr. 311, 312 şi 313 din 18 iunie 2001 emise de Primarul municipiului Vaslui în sensul că la punctul 2 este necesar să fie prevăzută valoarea şi modalitatea concretă de reparare prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, ţinându-se cont de posibilităţile legale şi opţiunile persoanei îndreptăţite.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin deciziile atacate, unitatea administrativă reţinând imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor solicitate prin notificare, a hotărât, la punctul 2 al deciziilor emise în procedura Legii nr. 10/2001, în sensul stabilirii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, fără însă a stabili valoarea şi modalităţile concrete de reparare.
În acest sens s-a constatat încălcarea cerinţelor art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 privind criteriile impuse de lege de evaluare a bunurilor, obiect al procedurilor reglementate de aceasta, ca şi a celor prevăzute de art. 24 alin. (4), (5) şi (6) din aceeaşi lege, constând în determinarea unei modalităţi concrete de reparare prin echivalent, cerinţe de asemenea neîndeplinite în cauză.
Apelul declarat de L.I. împotriva susmenţionatei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 46 din 17 iunie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, hotărârea primei instanţe fiind schimbată în parte. A fost admisă cererea petentei L.I. şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 3490 mp teren situat în localitatea Vaslui. A fost menţinută dispoziţia nr. 311 din 18 iunie 2001 emisă de Primarul municipiului Vaslui în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii în echivalent valoric pentru construcţia demolată şi diferenţa de teren nerestituit în natură din Vaslui.
A fost înlăturată din sentinţă dispoziţia privind menţionarea modalităţii concrete de reparare prin echivalent ţinându-se cont de posibilităţile locale şi opţiunile persoanei îndreptăţite.
A fost menţinută dispoziţia sentinţei privind precizarea valorii imobilelor în ofertele de restituire prin echivalent bănesc.
Totodată au fost respinse apelurile declarate de B.L., M.V. şi L.V. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 că este persoană îndreptăţită în sensul legii de reparaţie doar reclamanta L.I., soţia antecesorului părţilor, L.V., singura care a acceptat moştenirea acestuia şi a formulat notificare în baza legii speciale.
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că faţă de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile, dar şi de situaţia terenului solicitat în suprafaţă de 3490 mp, ocupat de construcţii provizorii (garaje), este întemeiată cererea apelantei privind restituirea în natură a acestui teren.
S-a reţinut, de asemenea, legalitatea dispoziţiei hotărârii atacate privind desfiinţarea deciziilor contestate cât priveşte neindicarea echivalentului valoric al măsurilor reparatorii ce s-ar cuveni reclamanţilor, întrucât acestea sunt contrare prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, corect aplicate de prima instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Primarul municipiului Vaslui, criticând-o pentru nelegalitate sens în care a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. civ.
În dezvoltarea acestor critici pârâta a susţinut că instanţa de apel face o greşită aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, considerând garajele ca fiind construcţii uşoare sau demontabile executate fără autorizaţii, deşi s-a dovedit că acestea sunt construcţii solide, din beton, care nu pot fi demontate fără a se distruge structurile din care au fost ridicate.
Greşit s-a reţinut că suprafaţa de 3000 mp atribuită A.N.L. nu ar figura în anexa la Hotărârea Consiliului Local Vaslui nr. 67/1997, deşi în suprafaţa totală atribuită agenţiei se află şi suprafaţa solicitată, aspect menţionat şi în raportul de expertiză efectuat în cauză şi dovedit de corespondenţa purtată de instituţiile abilitate în perioada 1999 – 2002.
În conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin HG nr. 498/2003, au susţinut că în situaţia dată, terenul solicitat şi atribuit agenţiei cu respectarea documentaţiilor de intravilan legal aprobate, nu este liber în sensul legii de reparaţii, astfel încât măsurile reparatorii cuvenite reclamantei nu pot fi stabilite decât în echivalent.
Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate în apel şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea apelului reclamanţilor cu consecinţa menţinerii hotărârii tribunalului.
Suplimentar, prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2007, pârâta a învederat şi împrejurarea că faţă de înscrisurile invocate şi depuse în probaţiune în recurs, terenul solicitat este traversat de reţele subterane şi supraterane care îl fac impropriu restituirii în natură.
În raport de împrejurarea învederată şi cunoscută doar la data formulării cererii sus menţionate, consideră ca insuficient probatoriul administrat până în această etapă procesuală şi, în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 coroborat cu art. 312 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Examinând hotărârea atacată faţă de motivele de recurs invocate şi înscrisurile depuse în recurs, se constată ca fondat recursul pentru considerentele:
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile".
În aplicarea şi interpretarea acestei dispoziţii legale, prin pct. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003 s-a stipulat că „în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate etc.), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaz, petrol, electricitate de mare calibru etc.). În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren disponibile sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane".
Dispoziţia legală menţionată consacră în acord cu principiile şi spiritul legii de reparaţie, prevalenţa restituirii în natură, instituind totodată regula subsidiarităţii acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare.
Însă, în acest scop, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în etapa administrativă a procedurii şi, respectiv instanţa de judecată în faza judiciară a acesteia, au îndatorirea să administreze toate probele necesare în scopul identificării cu exactitate a terenului şi dacă acesta prezintă lucrări sau amenajări care îl fac impropriu restituirii în natură.
În speţă, expertiza tehnică efectuată în cauză şi reţinută de instanţa de apel la pronunţarea hotărârii sale, a identificat terenul solicitat şi a reliefat împrejurarea că acesta este ocupat de construcţii provizorii, fără ca, în acord cu prevederile legale evocate să concluzioneze în sensul existenţei sau nu a amenajărilor descrise la pct. 10.3 din norme.
Or, din înscrisurile depuse în recurs cu referire la acest aspect, rezultă că terenul în litigiu este ocupat de utilităţi subterane şi supraterane, împrejurare ce nu a fost cunoscută şi avută în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii atacate şi care nu poate fi verificată direct în această fază procesuală, dat fiind limitele probaţiunii impuse de art. 305 C. proc. civ.
Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărăşte asupra fondului pricinii … în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite" şi cum, în speţă, nu este lămurit dacă terenul, obiect al litigiului poate fi sau nu restituit în natură în acord cu prevederile legale evocate şi omise a fi avute în vedere de instanţe, urmează ca, în temeiul prevederilor legale menţionate să fie admis recursul pârâtei, casată Decizia curţii de apel iar cauza trimisă acestei instanţe pentru rejudecare.
Cu prilejul rejudecării cauzei, va fi analizată prioritar situaţia terenului solicitat, în sensul verificării existenţei sau nu a amenajărilor invocate în recurs, scop în care vor fi administrate toate probele considerate de instanţă a întruni cerinţele art. 167 C. proc. civ., inclusiv suplimentarea sau refacerea expertizei tehnice judiciare şi, de asemenea, vor fi analizate şi celelalte critici invocate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Vaslui prin Primar împotriva deciziei nr. 46 din 17 iunie 2003 a Curţii de Apel Iaşi pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1313/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9987/2003. Civil. Revendicare - art. 480 Cod... → |
|---|
