CSJ. Decizia nr. 1244/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1244Dosar nr. 2781/200.
Şedinţa publică din 27 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 19 mai 1999 R.M.G. şi R.M.T. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. O. SA pentru a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 58 situat în Bucureşti, trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului nr. 7613 din 23 septembrie 1972 pentru construirea de locuinţe proprietate personală încheiat cu fostul O.C.L.P.P. şi a contractului de împrumut nr. 57359 din 7 noiembrie 1972 încheiat cu CEC, filiala municipiului Bucureşti.
Ulterior, prin Decizia nr. 831 din 23 iunie 1981 Comitetul executiv al fostului Consiliu popular al Municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974 a dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului în discuţie pe considerentul că fiind plecaţi temporar în străinătate la expirarea vizei acordate nu s-au înapoiat în ţară.
Reclamanţii au învederat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat întrucât nu au fost respectate nici măcar procedurile legale instituite prin Decretul nr. 223/1974, întrucât Decizia de preluare nu le-a fost niciodată comunicată.
Cu adresa nr. 2284/1999 S.C. O. SA a încunoştiinţat instanţa că apartamentul în discuţie a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 de către Primăria municipiului Bucureşti prin S.C. O. S.A. dobânditorilor M.G. şi G.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1319/1998.
Prin întâmpinare, M.G. şi G.M. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe motiv că nu au probat cetăţenia română conform Legii nr. 112/1995 respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice întrucât reprezentantul statului în cauză era C.G.M.B.
La rândul lor, reclamanţii au cerut introducerea în cauză a C.G.M.B. ca emitent al deciziei de preluare a imobilului revendicat şi au apreciat că în raport de temeiul juridic al acţiunii, dispoziţiile art. 480 C. civ., situaţia cetăţeniei lor era irelevantă.
De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 112/1995 şi pe cea a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor care nu au probat cetăţenia română.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa nr. 284 din 22 martie 2001 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.G., G.M. şi S.C. O. S.A.
Aceeaşi instanţă a respins acţiunea reclamanţilor ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că prin încheierea din 15 februarie 2001 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
În acest context s-a stabilit că acţiunea reclamanţilor fiind o acţiune în revendicare, pârâţii Statul Român şi S.C. O. S.A. nefiind posesorii imobilului întrucât acesta fusese înstrăinat dobânditorilor M.G. şi G.M. în baza Legii nr. 112/1995, nu aveau calitate procesuală pasivă.
În ceea ce-i priveşte pe cumpărătorii M.G. şi G.M., adevăraţii posesori ai imobilului în litigiu, aceştia nu au fost chemaţi în judecată de către reclamanţi şi având în vedere că numai reclamanţii pot stabili cadrul procesual, iar nu instanţa, potrivit principiului disponibilităţii, dobânditorii M.G. şi G.M. la rândul lor nu aveau calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 507 din 24 octombrie 2001 a admis apelul formulat de reclamanţii R.M.G. şi R.M.T. împotriva sentinţei civile nr. 284 din 22 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care a anulat-o şi a reţinut cauza pentru soluţionare.
S-a constatat că deşi reclamanţii au chemat în judecată şi C.G.M.B. succesorul emitentului deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat, pârâtul C.G.M.B. nu a fost la nici un termen introdus în cauză iar prin sentinţa apelată in stanţa nu s-a pronunţat şi în contradictoriu cu acesta.
În ceea ce priveşte pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, doar prin încheierea din 8 februarie 2001 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Referitor la motivul de apel privind greşita stabilire a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.G. şi G.M. instanţa de apel a decis că urma a fi analizat ca apărare de fond odată cu judecata cauzei.
Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 146 din 3 aprilie 2002, în fond după anularea sentinţei civile nr. 284 din 22 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu S.C. O. SA, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, M.G. şi G.M.
A admis acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului C.G.M.B. şi a dispus obligarea acestuia să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor apartamentul nr. 58 situat în Bucureşti.
Instanţa a reţinut că imobilul în discuţie făcea parte din domeniul privat al statului şi prin urmare în acord cu dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 Ministerul Finanţelor Publice nu avea calitate procesuală pasivă ca de altfel nici S.C. O. S.A. pentru că nu era posesoarea bunului.
În ceea ce-i priveşte pe M.G. şi G.M., lipsa calităţii procesuale pasive era justificată de împrejurarea că reclamanţii nu au înţeles să-i cheme în judecată. Pe cale de consecinţă instanţa de fond nu putea să-i introducă în cauză din oficiu fără ca prin aceasta să nu înfrângă principiul disponibilităţii.
Referitor la C.G.M.B., instanţa de apel a stabilit că are calitate procesuală pasivă întrucât verificarea legalităţii măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului urma a se face în contradictoriu cu acest pârât, succesor al emitentului deciziei de preluare a bunului de către stat.
În acest context apărea irelevantă înstrăinarea ulterioară a imobilului de către stat dobânditorilor M.G. şi G.M.
De asemenea, s-a conchis că întrucât Decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat nu a fost comunicată reclamanţilor aşa cum o cereau prevederile Decretului nr. 223/1974 respectiva măsură avea un caracter abuziv şi prin urmare statul nu deţinea un titlu valid de proprietate asupra imobilului revendicat.
În adevăr, Decizia administrativă având un caracter constitutiv de drepturi, nefiind comunicată la ultimul domiciliu din ţară al reclamanţilor în cauză nu a operat transferul dreptului de proprietate între reclamanţi şi stat cu privire la imobilul în discuţie.
În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.M.G. şi R.M.T. şi respectiv pârâtul C.G.M.B. reprezentat de Primarul General.
În recursul lor reclamanţii au invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând în esenţă că în mod greşit instanţa a apreciat că pârâţii M.G. şi G.M .nu ar avea calitate procesuală pasivă întrucât prin încheierea din 21 octombrie 1999 însăşi instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor imobilului în litigiu, ulterior acestui moment, aceştia în aplicarea principiului disponibilităţii, şi-au manifestat nemijlocit intenţia de a fi parte în dosar, au îndeplinit acte de procedură specifice părţilor, cum ar fi întâmpinarea, solicitarea de probe, iar cererea depusă la 13 aprilie 2000 avea caracterul unei cereri de intervenţie în interes propriu întrucât au invocat calitatea lor de proprietari asupra bunului în litigiu; mai mult s-au prezentat la interogatoriu, şi-au angajat apărător, au fost prezenţi în fazele superioare ale procesului ceea ce exprima voinţa lor de a sta în proces ca intervenienţi.
Prin urmare, au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii şi faţă de soţii M.
Recursul urmează a fi respins ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la aprecierea reclamantului determinarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înţelege să-şi dispute obiectul litigiului.
Din această perspectivă, introducerea în cauză a altor persoane, din oficiu, de către instanţă, este nelegală şi nu poate fi justificată de principiul rolului activ al judecătorului [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.], deoarece acesta se referă la folosirea tuturor mijloacelor legale pentru aflarea adevărului în limitele legii şi în cadrul procesual fixat chiar de reclamant.
Astfel fiind, cu referire la cazul în speţă tribunalul nu putea introduce în cauză din proprie iniţiativă, pe dobânditorii M.G. şi G.M., fiind obligat raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să pronunţe hotărârea în contradictoriu cu acele persoane pe care înşişi reclamanţii au înţeles să le cheme în judecată, cum de altfel a şi procedat.
Referitor la susţinerea recurenţilor reclamanţi potrivit căreia, memoriul dobânditorilor M.G. şi G.M. din 13 aprilie 2000, ar avea caracterul unei cereri reconvenţionale, aceasta nu poate fi primită.
În adevăr, urmare introducerii în cauză din oficiu de către instanţă, dobânditorii şi-au intitulat cererea din 13 aprilie 2000 "întâmpinare" invocând excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, iar pe fond au cerut respingerea acţiunii şi pentru că reclamanţii nu şi-au probat dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat conform art. 1169 C. civ. În acelaşi timp şi-au declinat calitatea de cumpărători ai imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 considerându-se dobânditori de bună credinţă întrucât la data vânzării locuinţei C.G.M.B. avea un titlu valid de proprietate izvorând din lege, care potrivit art. 645 C. proc. civ. este un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Aşadar, din conţinutul cererii invocate rezulta de fapt că soţii M.G. şi G. au formulat apărări pe cale de excepţie, cât şi vizând fondul pricinii şi au cerut respingerea acţiunii.
Or, conform art. 49 C. proc. civ. care reglementează instituţia intervenţiei voluntare într-o pricină ce se derulează între alte persoane, un atare demers are ca scop fie valorificarea unui drept propriu, fie sprijinirea apărării uneia din părţi.
Cum, din conţinutul cererii depuse de soţii M. la 13 aprilie 2000, intitulată de altfel "întâmpinare", rezultă aşa cum deja s-a relevat că aceştia s-au rezumat a răspunde la pretenţiile formulate de reclamanţi arătând totodată şi apărările lor, sens în care au invocat excepţii de procedură şi susţineri cu caracter defensiv, o atare cerere nu întruneşte cerinţele art. 49 C. proc. civ. şi prin urmare nu putea fi calificată de instanţă ca o cerere de intervenţie fie ea principală, ori accesorie.
În ceea ce priveşte recursul C.G.M.B. acesta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a susţinut că întrucât imobilul în litigiu fusese înstrăinat dobânditorilor M.G. şi G.M., astfel încât nu mai deţinea posesia acestuia nu avea nici calitate procesuală pasivă.
Pe de altă parte, recurentul a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor motivat de faptul că nu au probat achitarea integrală a ereditului acordat de stat prin contractul de împrumut nr. 57359/1972, întrucât au părăsit ţara în anul 1981, iar creditul urma a fi restituit în 20 de ani.
A mai afirmat că Decizia administrativă de preluare a apartamentului în discuţie nu a fost comunicată reclamanţilor din culpa exclusivă a acestora care nu şi-au indicat domiciliul în străinătate şi că oricum o atare împrejurare nu constituie o cauză de nulitate a actului de preluare, procedura de comunicare fiind ulterioară întocmirii lui şi neavând nici o legătură cu condiţiile de valabilitate privitoare la conţinutul şi forma acestuia. Pe cale de consecinţă, preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 şi prin urmare se impunea respingerea acţiunii atât pentru că a fost formulată de persoane fără calitate procesuală activă cât şi pentru că C.G.M.B. nu avea calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Recursul urmează a fi admis pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, construcţiile ce aparţineau persoanelor care fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru întoarcerea în ţară, cum este cazul în speţă, respectivele bunuri treceau fără plată în proprietatea statului.
În conformitate cu art. 4 din acelaşi act normativ identificarea bunurilor, precum şi preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se făcea prin Decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială erau situate bunurile.
Aşadar, prin Decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi între persoana aflată în situaţia menţionată la art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 şi stat, dreptul de proprietate al statulu.
născându-se în baza acestei decizii şi nu prin efectul legii.
Aceasta înseamnă că Decizia administrativă are caracter constitutiv de drepturi şi, prin urmare, produce efecte numai pentru viitor.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 Decizia administrativă nu devenea definitivă şi deci nu începea să-şi producă efectele decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.
Exercitarea acestui drept impunea, însă, comunicarea actului administrativ.
În speţă Decizia nr. 831 din 23 iunie 1981 a Comitetului executiv al fostului C.P.M.B. nu a fost comunicată reclamanţilor, nefiind prin urmare definitivă.
Susţinerea recurentei potrivit căreia, necomunicarea deciziei ar fi imputabilă reclamanţilor care nu şi-au indicat domiciliul din străinătate nu poate fi primită întrucât organul administrativ în executarea prevederilor art. 4 din Decretul nr. 223/1974, avea obligaţia să comunice Decizia la ultimul domiciliu din ţară al reclamanţilor şi oricum să urmeze procedura prevăzută de art. 95 C. proc. civ., ceea ce însă nu a avut loc.
Este evident că prin intrarea în vigoare a Decretului Lege nr. 9/1989 Decizia administrativă nedefinitivă nu mai putea fi menţinută, astfel că sub acest aspect corect instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului în discuţie de către stat s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor legale în materie la data emiterii ei şi prin urmare statul nu deţinea un titlu valid de proprietate cu privire la respectivul bun.
Din această perspectivă C.G.M.B. are calitate procesuală pasivă în cauză.
De asemenea, susţinerea recurentului C.G.M.B. prin Primarul General potrivit căreia reclamanţii nu ar avea calitate procesuală activă pentru singurul considerent că nu ar fi probat achitarea integrală a împrumutului acordat de stat în vederea achiziţionării apartamentului în litigiu, este contrazisă de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe şi vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie, în vigoare la data contractării de către reclamanţi a apartamentului revendicat şi care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate de achitarea integrală a creditului acordat de stat.
Astfel, titlul de proprietate asupra locuinţei construite în condiţiile Legii nr. 4/1973 se dobândea având la bază contractul de construire, contractul de împrumut (acte prezentate de reclamanţi) şi procesul verbal de predare-preluare şi prin urmare, este irelevantă cauzei situaţia rambursării creditului raportat şi la art. 30 din menţionatul act normativ care statua constituirea unei ipoteci asupra locuinţei pentru garantarea împrumutului ca şi interdicţia de înstrăinare a acestuia până la rambursarea integrală a lui.
Faţă de cele ce preced urmează a reţine că întrucât la data promovării acţiunii în revendicare C.G.M.B. prin Primarul General nu avea în posesie imobilul revendicat, greşit instanţa de apel admiţând acţiunea l-a obligat să predea reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie respectivul imobil.
Pe de altă parte, în acord cu dispoziţiile art. 480 C. civ. acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Cu alte cuvinte, revendicarea urmărind predarea posesiunii unui lucru, însemnează că se îndrepta în contra aceluia ce deţine materialmente lucrul revendicat, pentru că nu se poate revendica un bun de la cel ce nu-l deţine.
Astfel fiind, şi întrucât C.G.M.B. a probat că nu posedă imobilul revendicat, greşit instanţa de apel, admiţând acţiunea în revendicare în contradictoriu cu acest pârât, l-a obligat să predea un imobil ce nu-l avea în patrimoniu.
De altfel, o atare soluţie este şi lipsită de eficacitate întrucât nu poate fi pusă în executare cât timp pârâtul C.G.M.B. obligat la predarea imobilului revendicat nu-l deţine şi prin urmare nu-l poate restitui reclamanţilor.
În acest context este de menţionat că atunci când pârâtul în litigiul de revendicare declară că nu posedă bunul şi indică pe cel ce posedă, ca în speţă, reclamantul va trebui să introducă în cauză pe cel desemnat de pârât că posedă, întrucât nu se poate revendica un bun de la cel ce nu-l deţine. Cum reclamanţii nu au cerut introducerea în cauză a soţilor M.G. şi G.M. dobânditorii imobilului revendicat şi care îl aveau în posesie, acţiunea în revendicare îndreptată numai împotriva statului neposesor reprezentat prin C.G.M.B. nu putea fi primită.
Faţă de cele ce preced, recursul C.G.M.B. urmează a fi admis şi a modifica Decizia atacată în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii R.M.G. şi R.M.T. împotriva deciziei nr. 146 din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în sensul că respinge acţiunea introdusă de reclamanţii R.M.G. şi R.M.T. împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1258/2003. Civil. Partaj bunuri comune. Recurs... | CSJ. Decizia nr. 1216/2003. Civil → |
|---|
