ICCJ. Decizia nr. 1258/2003. Civil. Partaj bunuri comune. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1258
Dosar nr. 2368/2003
Şedinţa publică din 12 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 aprilie 2001 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti F.C. a chemat în judecată pe soţia sa F.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se declare desfăcută căsătoria lor, încheiată la 1 februarie 1993 în Doleystown, statul Pensylvania, precum şi partajarea bunurilor comune.
Prin sentinţa civilă nr. 12.279 din 22 noiembrie 2001 a instanţei sesizate a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române de a se pronunţa în cauză, fiind respinsă acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 20-22 din Legea nr. 105/1992, desfacerea căsătoriei în litigiu este supusă legii statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa comună şi anume legea americană, în lipsa unei legi naţionale comune, avându-se în vedere că reclamantul nu a dovedit că pârâta ar avea în continuare cetăţenia română.
Prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de intervenţie formulată de B.I.A., ce viza acţiunea de partaj.
Recursurile declarate de reclamant şi intervenientă împotriva acestei hotărâri, au fost admise prin Decizia nr. 911 din 24 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost casată sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe.
Tribunalul a avut în vedere în esenţă că există o lege naţională comună a soţilor, respectiv legea română, ambii având cetăţenia română şi că nu sunt aplicabile în speţă prevederile art. 607 C. proc. civ., întrucât nici una din părţi nu are domiciliul în ţară. S-a decis că singura prevedere incidentă în cauză este cea cuprinsă în art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit căreia în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume este îndreptăţită să soluţioneze litigiul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Considerând că această ultimă hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, prin recursul în anulare de faţă Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat casarea ei şi respingerea recursului declarat de reclamant împotriva soluţiei adoptate de instanţa de fond.
În susţinerea recursului în anulare sunt analizate prevederile art. 148 din Legea nr. 105/1992, precum şi art. 151 pct. 5 din lege, în raport de situaţia concretă din speţă, în sensul căreia singurul element ce ţine de legea română în raportul juridic dedus judecăţii, pe aspectul desfacerii căsătoriei este faptul că părţile au şi cetăţenie română. Dar, întrucât căsătoria a fost încheiată în statul Pensylvania, pe raza căruia soţii au avut şi ultimul domiciliu comun şi cetăţenie americană, s-a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 149-151 din Legea nr. 105/1992, astfel încât pricina nu este de competenţa instanţelor române. De aceea s-a solicitat menţinerea soluţiei instanţei de fond, prin care a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă.
Recursul în anulare nu poate fi admis pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă şi din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, recursul în anulare de faţă vizează o decizie irevocabilă, prin care a fost casată soluţia instanţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se poate dispune desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cazurile strict prevăzute de lege.
În speţă, recursul în anulare este întemeiat pe prevederile art. 330 alin. (1) pct. 2 potrivit căruia această cale de atac poate fi exercitată când s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Prin urmare, în această ipoteză exercitarea recursului în anulare implică întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume: existenţa unei încălcări esenţiale a legii şi determinarea astfel a soluţionării greşite a cauzei pe fond.
Această din urmă precizare are caracter restrictiv, în sensul că limitează exerciţiul căii de atac în analiză numai la hotărârile care au fost soluţionate greşit „pe fond".
Ca atare, pot fi supuse acestei căi extraordinare de atac numai cauzele în care pricina a fost soluţionată pe fond, în mod irevocabil, deci fără a mai exista posibilitatea cercetării fondului.
Cum în speţă, soluţia atacată prin recursul în anulare de faţă, nu este o soluţie de fond, rezultă că, cea de a doua cerinţă a textului menţionat nu este realizată în cauză.
Ca atare, recursul în anulare de faţă nu este admisibil, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 911 din 24 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi12 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1272/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | CSJ. Decizia nr. 1244/2003. Civil → |
|---|
