ICCJ. Decizia nr. 127/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 127.
Dosar nr. 1403/2003
Şedinţa publică din 13 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată la data de 12 august 2002 Tribunalului Buzău reclamanta Ş.N.M. a chemat în judecată pârâţii R.A.M. Buzău, P.M., P.C.C., N.C., P.S., B.M.C. şi B.N.M., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa:
- să-i fie restituit în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Buzău;
- să fie anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate între R.A.M. Buzău în calitate de vânzătoare şi P.M. (la 4 septembrie 1997), P.C.C. (la 18 septembrie 1997), N.C. (la 24 octombrie 1997) şi P.S. (la 3 septembrie 1997, actualmente decedată, ai cărei moştenitori sunt pârâţii B.) în calitate de cumpărători ai unor apartamente din imobil.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut părinţilor săi M.Mi. şi M.M., fiind trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi ulterior cumpărat ilegal de către pârâţii persoane fizice.
S-a mai susţinut că reclamanta a formulat notificarea în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 însă procedura administrativă nu a fost finalizată.
Pârâţii B.M.C. şi B.N.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată. Ei au invocat, între altele, excepţia autorităţii de lucru judecat pe care o operează Decizia civilă nr. 1292 din 7 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti prin care acelaşi litigiu a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil.
Examinând probatoriile cu înscrisuri administrate, Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 439 din 14 octombrie 2002, a respins ca nefondată cererea de restituire în natură a imobilului şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între R.A.M. Buzău şi pârâţii persoane fizice.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut în esenţă că:
- prin hotărârea nr. 407 din 19 mai 1997 dată de comisia judeţeană Buzău pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, pe care reclamanta nu a contestat-o, acesteia i s-au acordat despăgubiri în cuantum de 108.936.398 lei pentru imobilul în litigiu;
- ulterior apartamentele ce compun imobilele au fost înstrăinate pârâţilor persoane fizice, care au dobândit cu bună-credinţă şi stricta respectare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995;
- valabilitatea acestor contracte a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1292/2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
- în aceste condiţii nici restituirea în natură a imobilului şi nici anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu pot fi în mod legal dispuse.
Apelul declarat de reclamantă şi prin care aceasta a solicitat schimbarea în totalitate a sentinţei şi admiterea acţiunii, a fost respins ca nefondat, cu o motivare similară, prin Decizia civilă nr. 9 din 20 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, fără a indica încadrarea în drept a criticilor formulate. Dezvoltarea motivelor de recurs face însă posibilă încadrarea lor în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform dispoziţiilor art. 306 alin. final C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că:
- Legea nr. 10/2001 stabileşte ca principiu fundamental restituirea în natură a imobilelor preluate de statul totalitar;
- naţionalizarea bunului de la tatăl reclamantei a fost abuzivă;
- acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu are relevanţa juridică pe care i-o atribuie instanţele;
- în mod greşit s-a reţinut în cauză autoritatea de lucru judecat;
- atât vânzătorul apartamentelor cât şi pârâţii-cumpărători au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârilor în lumina probatoriilor administrate şi a criticilor formulate, Curtea reţine că recursul nu este fondat.
Este reală împrejurarea că Legea nr. 10/2001 stabileşte ca principiu fundamental restituirea în natură a imobilelor, ori de câte ori această soluţie este posibilă din punct de vedere fizic şi juridic. Nu mai puţin, acelaşi act normativ prevede numeroase situaţii de excepţie când dezdăunarea persoanelor îndreptăţite se face prin alte forme de reparaţie.
În ceea ce priveşte naţionalizarea imobilului, este cert că bunul revendicat a aparţinut autorilor reclamantei şi a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950. Faptul că naţionalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor legale iar titlul statului a fost valabil rezultă şi din cererea pe care reclamanta şi mama sa, M.M., decedată ulterior, au adresat-o comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea acordării de despăgubiri.
Aceeaşi împrejurare a fost stabilită irevocabil în acţiunea în revendicare soluţionată prin Decizia civilă nr. 1292 din 7 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Aşadar faptul că reclamanta a solicitat doar despăgubiri şi nu a contestat hotărârea prin care acestea i s-au acordat, nu este lipsit de relevanţă, aşa cum se susţine prin motivele de recurs.
Pe de altă parte, chiar dacă art. 48 din Legea nr. 10/2001 stabileşte un regim derogator în materia autorităţii de lucru judecat, este esenţială împrejurarea că instanţele au apreciat corect validitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Nu există absolut nici un temei să se considere că există vreo cauză de nulitate cu privire la aceste contracte, care au fost încheiate cu bună-credinţă şi respectarea integrală a prevederilor Legii nr. 112/1995. Prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată iar dispoziţiile art. 9 din actul normativ menţionat au fost avute în vedere.
Aşa fiind, cum hotărârile pronunţate în cauză sunt în întregime legale şi temeinice, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc. civ.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Ş.N.M. împotriva deciziei nr. 9 din 28 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă recurenta-reclamantă la cheltuieli de judecată în valoare de 10.000.000 lei către pârâţii P.M., P.C.C. şi N.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 128/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2234/2003. Civil → |
|---|
