ICCJ. Decizia nr. 1390/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1390
Dosar nr. 5291/2003
Şedinţa publică din 22 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 19 iulie 1999 şi precizată ulterior, reclamanţii D.C., D.D. şi D.S. au chemat în judecată, SC S. SA Alexandria, Consiliul Judeţean Teleorman, Prefectura Judeţului Teleorman, Consiliul Local Bogdana şi SC D. SRL Alexandria solicitând ca prin hotărârea ce se va da, să li se restituie în deplină proprietate o moară ţărănească, utilajele de producţie aferente şi terenul în suprafaţă de 4.500 mp; să se constate nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nr. 0018 – 1 R, eliberat de Consiliul judeţean Teleorman.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că aceste bunuri au aparţinut autorului lor, defunctul D.A., fiind naţionalizate abuziv în baza Legii nr. 119/1948.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 1988 din 29 iulie 2002, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele SC S. SA Alexandria şi SC D. SRL Alexandria să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, o moară ţărănească şi utilajele aferente, situate în comuna Bogdana, sat Ulmeni, pe un teren în suprafaţă de 1.500 mp (suprafaţa construită fiind de 312,09 mp); a constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria TR nr. 0018, eliberat de Consiliul judeţean Teleorman, pentru suprafaţa de 1.500 mp.
S-a reţinut pentru aceasta că:
Imobilul în litigiu, moară ţărănească şi presa de ulei, a fost naţionalizat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, întrucât nu a fost emisă Decizia, de trecere în administrarea primăriilor, nu s-au acordat despăgubiri conform aceleiaşi legi, imobilul netrecând legal în proprietatea statului.
Moara s-a aflat în posesia pârâtei SC S. SA Alexandria până la data de 11 august 2000, când a fost înstrăinată către SC D. SRL, deşi fusese revendicată de către reclamanţi.
Cu privire la terenul pe care este situată moara, deşi recurenţii au revendicat suprafaţa de 4.500 mp, în certificatul de atestare a dreptului de proprietate se precizează că terenul aferent morii este de 1.500 mp, urmând a se constata nulitatea actului prin care terenul a fost preluat abuziv de către stat, cu nerespectarea Legii nr. 119/1948, art. 77 şi art. 11.
Prin Decizia civilă nr. 292 din 11 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelurile declarate împotriva sentinţei de către Consiliul Judeţean Teleorman, SC D. SRL Alexandria şi SC S. SA Alexandria.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
- în mod corect tribunalul a stabilit că imobilul a aparţinut în proprietate autorului reclamanţilor, fiind preluat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948 şi a Codului civil;
- imobilul a fost înstrăinat SC D. SRL în temeiul unui act de vânzare-cumpărare întocmit după promovarea acţiunii în revendicare, încă din 1997 reclamanţii adresându-se tuturor forurilor administrative;
- SC D. SRL a fost introdusă în cauză cu respectarea dispoziţiilor procedurale;
- reclamanţii nu aveau obligativitatea de a face dovada unei fapte negative, aceea de a nu fi primit despăgubirile;
- înstrăinarea bunului în timpul derulării procesului a însemnat practic vinderea unui bun litigios, iar faţă de actul încheiat, reclamanţii au calitatea de terţi, urmând ca toate chestiunile legate de valabilitatea acestui act să fie puse în discuţie, într-un alt, eventual, proces.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii SC D. SRL Alexandria, SC S. SA Alexandria şi Consiliul Judeţean Teleorman.
Recursul promovat de SC D. SRL este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reţinându-se greşit că tribunalul a respectat dispoziţiile procedurale de introducere în cauză şi citare a recurentei, care, astfel, a fost privată de dreptul de apărare şi de posibilitatea de a formula cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune.
- art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în, ce priveşte respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de SC D. SRL şi SC S. SA în apel, o eventuală respingere pe fond a acestora neputându-se face decât după anularea sentinţei.
- art. 304 pct. 9, reţinându-se greşit că dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor nu a fost pierdut, contrar existenţei deciziei Consiliului de miniştri 1307/1948 care atestă că bunurile revendicate au trecut în administraţia primăriei şi a faptului că, prezumţia relativă, cuprinsă în Legea nr. 10/2001, pentru preluarea legală, cu titlu, a imobilelor în baza Legii nr. 119/1948, nu a fost răsturnată prin probe.
Se solicită de recurentă, respingerea acţiunii ca nefondată, iar, în cazul admiterii acţiunii, să se admită cererea de chemare în garanţie.
În recursul SC S. SA, se susţine deasemeni că:
- hotărârea nu este motivată în ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., de către SC S. SA, cerere care este temeinică şi legală, trebuind să fie admisă de către instanţa de recurs prin obligarea chematei în garanţie la despăgubiri;
- au fost încălcate dispoziţiile imperative privitoare la citarea şi asigurarea dreptului la apărare a SC D. SRL;
- acţiunea a fost admisă cu ignorarea titlurilor pe care SC S. SA şi SC D. SRL le au asupra imobilului;
- greşit s-a considerat că statul nu a deţinut titlu legal asupra imobilului;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv Decizia Consiliului de miniştri 1307/1948 care atestă că imobilul a intrat în patrimoniul statului prin şi cu respectarea Legii nr. 119/1948, ca şi asupra excepţiilor invocate privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 29/1990 şi lipsa arătării dreptului ce le-a fost încălcat reclamanţilor prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Se solicită deasemeni, respingerea acţiunii, sau, în subsidiar, obligarea A.P.A.P.S. la plata despăgubirilor.
Consiliul Judeţean Teleorman în recursul declarat şi întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţine că:
- nu s-a efectuat procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, ca act administrativ de autoritate, fiind supus controlului judecătoresc al instanţei speciale de contencios administrativ;
- nu exista nici un impediment, la acea dată, pentru emiterea actului, care, astfel a fost emis legal.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Motivele invocate vor fi analizate împreună, cele trei recursuri, în principal, cuprinzând aceleaşi considerente.
Prin referirile la procedura şi dispoziţiile Legii nr. 29/1990, recurentele susţin, esenţial că cererea privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi soluţionată în acest cadru procesual pe calea dreptului comun.
Dar, sub acest aspect, este de observat că această chestiune de drept şi de fapt, a fost rezolvată în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 4570/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, de admitere a recursului şi casare cu trimitere spre rejudecare, printre altele, stabilindu-se şi asupra competenţei materiale în ce priveşte cererea de care se face vorbire.
Aşadar, mai departe, prezenta judecată este ţinută de cele stabilite astfel, sub acest aspect, referirile din recurs în ce priveşte nerealizarea procedurii prevăzute de legea contenciosului administrativ, rămânând fără semnificaţie.
Celelalte chestiuni invocate, de ordin procedural, sunt deasemeni nefondate.
Astfel, instanţa de apel, a apreciat corect că, în primă instanţă, SC D. SRL a fost introdusă în cauză, ca pârâtă, cu respectarea dispoziţiilor procedurale.
În acest sens, este de observat, raportat la cele invocate în recurs că citarea pârâtei-recurente, introdusă în cauză, urmare invocării de către reclamant a nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare (f. 69), s-a făcut legal şi cu respectarea prevederilor art. 89 C. proc. civ..
Este adevărat că, raportat la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi alin.
(3) C. proc. civ., citaţia nu a fost înmânată părţii cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de judecată fixat, însă această împrejurare nu poate duce la concluzia privind nulitatea actului de procedură în condiţiile art. 105 alin. (2), aceasta întrucât, nimic nu împiedica partea să se prezinte în instanţă şi, eventual, să facă uz de prevederile art. 89 alin. (2) teza a II, potrivit cărora era în drept să ceară amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea şi a formula astfel, orice alte cereri pe care le găsea de cuviinţă, inclusiv cererea de chemare în garanţie.
În ce priveşte cererile de chemare în garanţie, formulate în apel, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, chiar dacă acestea se rezumă la faptul că, în opinia instanţei, partea nu a mai susţinut la dezbaterea în fond aceste cereri.
Tocmai de aceea, trebuie reţinut că astfel nu a avut loc o soluţionare pe fond a celor două cereri de chemare în garanţie ci, dimpotrivă acestea nu au făcut obiect de judecată. De altfel, ele erau inadmisibile în această fază de judecată în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Cu atât mai mult, în recurs, cu referire la cele solicitate în acest sens, nu s-ar putea dispune, pentru cele deja reţinute, pe fond, asupra acestora, cererile respective putând face eventual, obiect de judecată separată.
În ce priveşte fondul litigiului, sub aspect probator, instanţa de apel, confirmând astfel sentinţa a apreciat desigur asupra tuturor probelor administrate, inclusiv asupra deciziei Consiliului de Miniştri nr. 1307/1948, de care se face vorbire şi care, de altfel, cuprinde numai lista imobilelor preluate de stat în temeiul Legii nr. 119/1948.
În acest cadru, este nefondată susţinerea că, în ce priveşte titlul statului, reclamanţii nu au răsturnat prezumţia instituită de Legea nr. 10/2001, de preluare cu titlu valabil, îm primul rând pentru că, potrivit art. 2 lit. a) din lege, preluarea este oricum abuzivă, iar potrivit dreptului comun, sub incidenţa căruia a fost promovată acţiunea, art. 480 C. civ., nu s-a făcut dovada despăgubirii reclamanţilor în schimbul naţionalizării, aşa cum corect au apreciat instanţele.
Contrar celor susţinute, din acest punct de vedere, în adevăr, nu reclamanţii erau cei care trebuiau să facă dovada contrară a acestui fapt, evident un fapt negativ.
Astfel, instanţele s-au pronunţat şi în considerarea titlurilor de proprietate deţinute de pârâtele recurente, prin anularea justificată a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pentru pârâta SC S. SA Alexandria şi prin aprecierea făcută asupra contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta cu pârâta SC D. SRL în sensul că, nu poate fi opus reclamanţilor, date fiind împrejurările în care a fost încheiat.
Faţă de cele arătate, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii Consiliul judeţean Teleorman, SC S. SA Alexandria şi SC D. SRL Alexandria împotriva deciziei civile nr. 292 din 11 iunie 2003 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1430/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1393/2003. Civil. Evacuare. Recurs în anulare → |
|---|
