ICCJ. Decizia nr. 1430/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1430
Dosar nr. 613/2003
Şedinţa publică din 23 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 28 ianuarie 2002 R.P. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti, pe S.Ş., S.M. şi D.V. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare prin care primăria a înstrăinat imobilul proprietatea reclamantului situat în Bucureşti, teren de 450 mp şi o construcţie cu subsol, parter, mansardă, garaj şi 2 magazii din zid, şi anume contractul de vânzare-cumpărare nr. 697 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu dobânditorii S.Ş. şi S.M. pentru o parte din construcţie individualizată în acţiune, 28,08% din părţile comune şi 95,59 mp teren; respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 698 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu dobânditorul D.V. pentru cealaltă parte din imobil specificată în acţiune, 72,9% din părţile de folosinţă comună şi 237,56 mp teren.
Reclamantul a cerut şi obligarea pârâţilor de a-i lăsa imobilul în deplină proprietate şi posesie.
În motivarea acţiunii R.P. a învederat că a devenit proprietarul imobilului în litigiu în baza certificatelor de moştenitor nr. 1084/1983 şi nr. 1345/1983 eliberate de notariatul de stat al sectorului 2 Bucureşti urmare dezbaterii succesiunii soţiei sale R.S. decedată la 1 decembrie 1982. A mai precizat reclamantul că proprietarii iniţiali ai imobilului au fost Z.I. şi Z.Z., părinţii fostei sale soţii, care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1387/1912 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat de la care a fost moştenit de fiica acestora şi fosta sa soţie R.S. în baza certificatelor de moştenitor nr. 87/1960 şi nr. 20/1962 emise de Notariatul de stat al fostului raion „23 August" Bucureşti.
Ulterior, imobilul a fost preluat de stat fără plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, întrucât reclamantul a plecat în vizită la copiii săi în Canada şi din motive de sănătate, nu s-a înapoiat în ţară la împlinirea termenului pentru care i s-a acordat viza de şedere.
Reclamantul a precizat că respectiva decizie nu i-a fost comunicată şi că prin urmare imobilul a fost preluat de stat fără titlu; că o acţiune de drept comun pentru revendicarea bunului i-a fost respinsă prin hotărâre judecătorească devenită irevocabilă în anul 2000; şi că a solicitat imobilul şi pe cale administrativă în baza Legii nr. 112/1995 cu cererea înregistrată sub nr. 1864 din 25 iulie 1996 cât şi în temeiul Legii nr. 10/2001 cu notificarea nr. 406 din 27 iunie 2001. Prin cererea calificată de instanţă ca fiind reconvenţională formulată odată cu întâmpinarea pârâţii persoane fizice au solicitat suspendarea judecăţii până la completarea acţiunii conform art. 112 alin. (1), pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 707 din 13 mai 2002 a respins excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâţii D.V., S.Ş. şi S.M. De asemenea a respins cererea principală formulată de reclamantul R.P. ca şi cererea reconvenţională ca nefondate.
Instanţa a reţinut că în cauză nu sunt incidente disp. art. 1201 C. civ., întrucât litigiul anterior având ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil nu s-a purtat între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate juridică.
Referitor la fondul cauzei s-a reţinut că motivul invocat vizând necomunicarea deciziei de preluare a imobilului de către stat nu poate constitui o cauză de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu deoarece se plasează posterior încheierii respectivelor contracte, or nulitatea unui act juridic poate fi cerută pentru o cauză ce trebuie să existe la momentul perfectării acestora.
În ceea ce priveşte revendicarea, s-a constatat că pârâţii persoane fizice beneficiau de prezumţia bunei credinţe, prezumţie care nu a fost răsturnată, astfel că actele de vânzare-cumpărare sunt valide şi pârâţii persoane fizice au devenit proprietari asupra imobilului.
Pe cale de consecinţă, s-a conchis că dreptul de proprietate al reclamantului, dacă ar fi existat, s-a stins neputând exista două drepturi exclusive asupra aceluiaşi obiect ceea ce făcea ca şi capătul de cerere privind revendicarea să apară nefondat.
Referitor la cererea de suspendare a cauzei pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 112 pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ., aceasta de asemenea nu era fondată întrucât acţiunea conţinea elementele esenţiale cerute de textul legal invocat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 366 din 8 octombrie 2002 a respins ca nefondate atât apelul declarat de reclamantul R.P. cât şi apelul formulat de pârâţii D.V., S.Ş. şi S.M. împotriva sentinţei nr. 707 din 13 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a reţinut în ceea ce priveşte apelul reclamantului, că prin sentinţa civilă nr. 7756 din 9 septembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă a fost respinsă acţiunea promovată de R.P. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. SA prin care se solicitase anularea deciziei nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul C.P.M.B. pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în str. P., garaj şi 2 magazii şi terenul aferent de 450 mp în condiţiile Decretului nr. 223/1974.
Astfel fiind reclamantul nu mai putea susţine că actul administrativ evocat ar fi fost lipsit de efecte juridice şi că statul nu justifica statutul său de proprietar. În ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, reclamantul a invocat necomunicarea deciziei administrative de preluare urmată de intrarea în posesie fără titlu de către stat. Cum însă nu au fost invocate disp. art. 968 C. civ., frauda la lege sau cauza ilicită în susţinerea cererii, conform art. 294 C. civ., nici nu le poate invoca pentru prima dată în apel.
Mai mult, reclamantul nu a probat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, pe acest aspect pronunţându-se două hotărâri judecătoreşti care au confirmat legalitatea deciziei de preluare.
În fine, Legea nr. 10/2001 sub imperiul căreia a fost promovată acţiunea instituie principiul bunei credinţe a subdobânditorilor conform art. 46 din lege fiind în acord cu Constituţia şi tratatele internaţionale referitoare la măsurile reparatorii aplicabile foştilor proprietari.
S-a reiterat faptul că în cauză nu erau incidente disp. art. 1201 C. civ., şi s-a evidenţiat că acele critici ale apelanţilor pârâţi persoane fizice vizând capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare erau lipsite de interes cât timp acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
În contra menţionatei decizii a declarat recurs reclamantul R.P. care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut în esenţă că întrucât Decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de către fostul C.P.M.B. nu i-a fost comunicată, nu era de natură a produce efecte juridice privind transmiterea proprietăţii. De asemenea, s-a învederat că cele două contracte de vânzare-cumpărare prin care imobilul proprietatea reclamantului a fost înstrăinat către pârâţii persoane fizice, au fost încheiate prin fraudă la lege şi cauză ilicită, întrucât vânzarea s-a făcut de către un neproprietar şi că greşit curtea de apel a respins acest punct de vedere prin invocarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7756/1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă în raport de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, a fost greşit invocată excepţia bunei credinţe prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001 câtă vreme imobilul nu se află în proprietatea statului aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (2) din lege, întrucât fusese preluat de stat fără titlu valabil şi prin urmare, oricum, nu putea să-l înstrăineze.
Pe de altă parte, s-a evidenţiat că instanţa de apel nu a analizat integral motivul II de apel care din cele expuse, viza preluarea de către stat fără un titlu valabil a imobilului în litigiu, cât timp a reţinut că legalitatea actului de preluare rezultă din sentinţa civilă nr. 7756/1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti devenită irevocabilă.
Prin acest procedeu instanţa a încălcat flagrant dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi nu a avut în vedere nici prevederile art. 2 pct. 2 din aceeaşi lege.
În fine, s-a mai susţinut că au fost nesocotite dispoziţiile art. 20 (2) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Recursul este fondat pentru motivele ce succed.
Din dosar a rezultat că prin sentinţa civilă nr. 163 din 8 ianuarie 1999, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B. şi SC F. SA şi a respins acţiunea reclamantului R.P. pentru revendicarea imobilului situat în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii C.G.M.B. şi SC F. SA şi intervenienţii S.Ş., S.M. şi D.V. ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 67 din 19 ianuarie 1988 emisă de fostul Comitet Executiv al C.P.M.B. şi că preluarea de către stat s-a făcut cu titlu (f. 59-60 dos. nr. 3229/1998), iar întrucât imobilul fusese vândut intervenienţilor, C.G.M.B. şi SC F. SA nu aveau calitate procesuală pasivă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 841/A din 14 martie 2000, rejudecând apelul declarat de reclamantul R.P. împotriva sentinţei civile nr. 163 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, l-a respins ca nefondat, soluţie ce s-a menţinut şi în recurs prin Decizia nr. 3349 din 20 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a constatat nul recursul declarat de reclamantul R.P. în contra deciziei nr. 841/A din 14 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (f. 13-15 dos. nr. 762/2000 şi f. 30-31 dos. nr. 2417/2000).
Astfel fiind rezultă cu evidenţă că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în contradictoriu şi cu dobânditorii intervenienţi S.Ş., S.M. şi D.V. că preluarea imobilului în dispută de către stat s-a făcut cu titlu.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 48 din lege, R.P. a sesizat instanţa de judecată cerând pe de o parte, constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care imobilul în dispută a fost înstrăinat de stat, în temeiul Legii nr. 112/1995 către dobânditorii S.Ş., S.M. şi D.V., iar pe de altă parte obligarea acestora şi a Primăriei Municipiului Bucureşti de a-i lăsa imobilul în deplină proprietate şi posesie motivat de faptul că a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 sub imperiul căreia reclamantul a promovat acţiunea persoana îndreptăţită căreia până la intrarea în vigoare a acestei legi i s-a respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.
Din cele expuse rezultă că textul invocat nu pune în discuţie existenţa autorităţii de lucru judecat într-o a doua cerere prin care persoana îndreptăţită solicită acelaşi imobil fie în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii dar în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În speţă, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ., neexistând identitate de părţi şi de poziţie procesuală.
Cu toate acestea, atunci când a examinat modalitatea în care statul a preluat imobilul, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul că pe acest aspect exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care a stabilit, legalitatea deciziei de preluare şi prin urmare validitatea titlului statului asupra respectivului bun.
Or, din această perspectivă apare o contradicţie între poziţia menţionatei instanţe care a confirmat soluţia de la fond în ceea ce priveşte inexistenţa autorităţii de lucru judecat în raport de litigiul anterior şi invocarea hotărârii judecătoreşti din respectivul dosar pentru a reţine că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Aşa fiind şi având în vedere intenţia neîndoielnică a legiuitorului de a nu face un obstacol din existenţa unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect imobile preluate în mod abuziv, pentru acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, instanţa de apel avea obligaţia să examineze acest aspect şi în raport de calitatea juridică a părţii care a câştigat procesul.
Cum instanţa de apel nu a procedat în acest mod, se impune rejudecarea apelului, urmând a se examina autoritatea hotărârii judecătoreşti irevocabile din litigiul de drept comun şi în raport de calitatea juridică a părţii care a câştigat acel litigiu.
În fine, cu ocazia rejudecării urmează a se verifica şi celelalte susţineri formulate de recurent şi în principal aceea potrivit căruia nu i-a fost analizat integral cel de al doilea motiv de apel.
Astfel fiind, recursul urmează a fi admis, a casa Decizia atacată şi a trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul R.P. împotriva deciziei civile nr. 366 din 8 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite dosarul aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 15/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1390/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
