ICCJ. Decizia nr. 1403/2003. Civil. îndreptare eroare materială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1403
Dosar nr. 4086/2003
Şedinţa publică din 23 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 iunie 1998 reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate imobilul din Bucureşti.
În motivarea acţiunii, fondată în drept pe prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., reclamantul a arătat că este singurul moştenitor al mătuşii sale P.E., fostă proprietară a imobilului, şi că bunul greşit a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 deoarece autoarea, avocat fiind, era exceptată de la aplicarea amintitului act normativ.
Investit iniţial cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 140 din 16 februarie 2000, a respins ca neîntemeiată acţiunea, cu motivarea că probele administrate în cauză referitoare la exceptarea de la naţionalizare nu sunt concludente, întrucât atestă situaţii ulterioare adoptării Decretului nr. 92/1950.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 358/A din 13 iunie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 2441 din 11 mai 2001, a admis recursul declarat de reclamantul P.M., a casat hotărârile date în cauză şi a investit tribunalul cu rejudecarea litigiului întrucât din probele administrate rezultă o serie de neconcordanţe, ce se impun a fi clarificate, atât cu privire la individualizarea imobilului, cât şi cu referire la persoana posesorului.
În fond după casare, la data de 20 februarie 2002, s-a depus la dosar (fila 46) o adresă eliberată de pârâta SC H.N. SA în care se menţiona că imobilul din Bucureşti, a fost vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, foştilor chiriaşi, adresa menţionând atât numele cumpărătorilor, cât şi datele de identificare ale contractelor de vânzare-cumpărare (numărul şi data încheierii lor).
La 20 martie 2002 numiţii D.N., D.G., E.G.M., E.G.R.A. şi G.M.L. au formulat trei cereri de intervenţie în interes propriu prin care au solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant şi a se constata valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 437/24.760 din 4 octombrie 1996, nr. 3273/24.804 din 11 februarie 1997 şi nr. 3463/24.736 din 27 februarie 1997 ce au avut ca obiect apartamentele nr. 1, 2 şi 3 ale imobilului din Bucureşti. Este de menţionat că la fiecare cerere de intervenţie principală (filele 70-81 dosar tribunal) au fost ataşate contractele de vânzare-cumpărare a căror valabilitate s-a cerut a fi constatată.
În şedinţa publică din 20 martie 2002, în urma dezbaterilor, tribunalul a admis în principiu cererile de intervenţie principale, soluţie lăsată de reclamant la aprecierea instanţei (încheierea de la fila 82).
După alte trei termene de judecată (17 aprilie 2002, 22 mai 2002 şi 19 iunie 2002), la data de 14 august 2002, reclamantul P.M. a formulat o nouă cerere adresată tribunalului prin care a solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâţilor să-i lase imobilul în deplină proprietate şi posesie. Noua cerere adresată instanţei nu a fost motivată în fapt şi în drept şi nu a indicat nici un motiv de anulabilitate a vreunuia dintre cele trei contracte.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 951 din 27 noiembrie 2002, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 28 noiembrie 2002, a respins „ca neîntemeiată excepţia tardivităţii cererii de constatare a nulităţii absolute privind contractele de vânzare-cumpărare". A respins ca neîntemeiate cererile de intervenţie. A admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâţi şi pe intervenienţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 334/A din 5 iunie 2003, a admis apelurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi de intervenienţii principali, a schimbat în tot sentinţa tribunalului în sensul că a respins ca tardivă cererea modificatoare din 14 august 2001, a admis cererile de intervenţie şi a respins acţiunea reclamantului P.M.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut şi motivat că cererea reclamantului din 14 august 2002 nu este una precizatoare sau de întregire, ci una modificatoare, întrucât au fost schimbate elementele esenţiale ale acţiunii şi anume obiectul şi părţile, în sensul că s-a solicitat anularea contractelor, iar revendicarea imobiliară a privit alte părţi decât pe pârâţii iniţiali, respectiv pe intervenienţi.
Interpretând prevederile art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că cererea modificatoare a acţiunii nu putea fi primită, fără acordul celorlalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare şi cum aceste părţi s-au opus modificării acţiunii, ea a fost calificată ca tardivă. Instanţa de apel a infirmat şi motivarea cu care tribunalul a primit cererea modificatoare şi anume că ea ar fi fost formulată în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât timp litigiul de faţă a fost formulat şi s-a desfăşurat potrivit dreptului comun.
În fine, curtea de apel a mai reţinut că atât timp cât imobilul a fost vândut intervenienţilor a căror contracte de vânzare-cumpărare sunt în fiinţă, iar subdobânditorii se găsesc la adăpostul prezumţiei de bună-credinţă, nu poate fi admisă acţiunea în revendicare a reclamantului faţă de pârâţii iniţiali.
Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.M. care a susţinut că greşit instanţa a calificat cererea din 14 august 2002 ca fiind una modificatoare a acţiunii, ci fiind o cerere precizatoare, ea nu putea fi respinsă ca tardivă şi trebuia luată în considerare; instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 132 alin. (2), pct. 1, şi art. 134 C. proc. civ., ca de altfel şi noţiunea de „prima zi de înfăţişare"; instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la dreptul de proprietate şi de moştenire şi prin solicitarea de a se aplica prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a cerut admiterea acţiunii în revendicare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită ca primă zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
În conformitate cu art. 132 alin. (1) din acelaşi cod, la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.
Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: 1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare nu poate fi primită.
Din textele mai sus citate rezultă că legea de procedură distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. În doctrină şi jurisprudenţă se regăsesc criterii pentru ca diferenţierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă şi uşor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, exempli gratia, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
În lumina celor ce preced, cererea reclamantului din 14 august 2002 în baza căruia a solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi obligarea intervenienţilor-cumpărători la predarea celor trei apartamente ce compun nemişcătorul, nu reprezintă o cerere de întregire a acţiunii iniţiale sau o cerere precizatoare, aşa cum eronat susţine recurentul, ci o evidentă cerere modificatoare a acţiunii, pentru că prin intermediul ei reclamantul a urmărit să schimbe două elemente esenţiale ale acţiunii introductive de instanţă: obiectul cererii (anularea contractelor) şi părţile ce urmau a cădea în pretenţii (intervenienţii, iar nu pârâţii iniţiali).
Întrucât norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. conţine prevederi ce sunt statornicite în interesul pârâtului, ei i se conferă şi un caracter imperativ în măsura în care atât pârâţii, cât şi intervenienţii, nu au consimţit expres sau tacit la modificarea acţiunii ulterioară primei zile de înfăţişare, ci din contra, s-au opus modificării într-un mod neechivoc. Neefectuarea modificării la prima zi de înfăţişare, trebuia să atragă sancţiunea decăderii din dreptul de a o mai îndeplini. Este adevărat că instanţa de apel a respins cererea din 14 august 2002 ca tardivă, în loc să constate decăderea reclamantului din dreptul de a modifica acţiunea, dar o atare eroare de apreciere nu poate fi îndreptată în recursul reclamantului.
Reclamantul şi-a modificat acţiunea la data de 14 august 2002 în condiţiile în care din data de 20 februarie 2002, prezent fiind la judecată, cunoştea atât situaţia juridică a imobilului revendicat, cât şi poziţia procesuală a intervenienţilor, care, prin cererile formulate la 20 februarie 2002, urmăreau recunoaşterea judecătorească a validităţii contractelor încheiate. Cum de la data de 20 februarie 2002 şi până la data promovării cererii modificatoare au fost acordate de tribunal trei termene de judecată în care părţile au dezbătut, în contradictoriu, diferite aspecte de fond ale litigiului, critica adusă de recurent instanţei de apel referitoare la eronata interpretare a noţiunii de „prima zi de înfăţişare", se priveşte ca nefondată.
Este de observat că cererea modificatoare a fost formulată de către reclamant nu numai cu mult după prima zi de înfăţişare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.
Cu toate că excede recursului de faţă, este de observat că cererea modificatoare din 14 august 2002, prin care s-a cerut anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare (iar nu nulitatea lor absolută aşa cum greşit a apreciat instanţa de fond) nu răspundea unor cerinţe minimale impuse de art. 112 C. proc. civ., întrucât cererea nu cuprindea motivele de fapt şi temeiurile de drept ale anulării actelor juridice şi nici nu a expus, spre examinare, vreun motiv de anulabilitate, în condiţiile în care erau în discuţie trei contracte de vânzare-cumpărare cu părţi, obiect şi cauze distincte.
Întrucât, din motivele expuse, se constată că imobilul este în stăpânirea intervenienţilor cumpărători a căror contracte de vânzare-cumpărare se bucură de prezumţia de legalitate, după cum, la rându-i, şi cumpărătorii imobilului sunt prezumaţi ca fiind subdobânditori de bună-credinţă, cu îndreptăţire acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA a fost respinsă, astfel că şi ultima critică adusă de recurent deciziei dată în apel se priveşte ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei civile nr. 334 A din 5 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1492/2003. Civil. NULITATE DONATIE. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1352/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs → |
|---|
