ICCJ. Decizia nr. 1492/2003. Civil. NULITATE DONATIE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1492
Dosar nr. 8903/2003
Şedinţa publică din 25 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8549 din 16 decembrie 2002, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantele N.V. şi P.E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, aşa cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie nr. 3137 din 27 aprilie 2002 şi donaţia acceptată prin Decizia nr. 729/1974 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti cu privire la terenul în suprafaţă de 440 mp, situat în Bucureşti, pentru lipsa cauzei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a apreciat că, deşi oferta de donaţie a îndeplinit condiţiile legale aparent, lipseşte cauza şi anume intenţia de a gratifica Statul Român.
Prin Decizia civilă nr. 781/A din 18 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a anulat ca netimbrat apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, ambele apeluri declarate împotriva sentinţei amintite.
Pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti au declarat recurs împotriva acestei decizii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 1838 din 4 septembrie 2003, a admis recursurile, a casat Decizia recurată şi a reţinut cauza pentru soluţionarea apelurilor.
Judecând apelurile, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 460/A din 9 octombrie 2003 a admis ambele apeluri, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantelor ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că a existat intenţia de a gratifica Statul Român şi aceasta s-a făcut în concordanţă cu prevederile Decretului nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului.
S-a mai reţinut că nu se poate susţine că statul nu a acceptat donaţia în formă autentică, întrucât, printre organele şi instituţiile competente să accepte donaţiile făcute statului, se numără, potrivit art. 2 din Decretul nr. 478/1954 şi Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, astfel încât actul administrativ emis fiind un act autentic, nu mai este necesară autentificarea notarială.
Reclamantele au atacat cu recurs această decizie, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o soluţie prin aplicarea greşită a legii, respectiv a dat o interpretare greşită actelor din dosar în sensul că părinţii reclamantelor ar fi avut intenţia de a gratifica Statul Român, iar donaţia este făcută cu titlu valabil.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art. 966 C. civ., invocate de recurente, „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect".
Totodată, existenţa cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donaţiei, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.
Or, în analiza cauzei în materie de donaţie, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens.
Ca atare, în acest caz, voinţa de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalităţi.
Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde aşadar, în primul rând, voinţa de a dărui, animus donandi, şi apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot.
În cauză, în mod corect s-a reţinut, prin sentinţa instanţei de fond, că actul de donaţie nu a avut la bază animus donandi care trebuie să constituie cauza juridică a liberalităţii realizate.
Sentinţa a reţinut corect că este de notorietate faptul că în perioada puterii comuniste, autorităţile procedau la demolare chiar în lipsa consimţământului foştilor proprietari.
De asemenea, există o prezumţie a lipsei cauzei dată şi de împrejurarea că părinţii reclamantelor nu mai deţineau o altă locuinţă şi nu au primit despăgubiri în urma exproprierii.
Faţă de aceste consideraţii, Curtea apreciază că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.
În consecinţă, recursul se va admite, Decizia atacată va fi casată, apelurile declarate de pârâţi vor fi respinse, iar sentinţa menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele N.V. şi P.E. împotriva deciziei nr. 460/A din 9 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi respinge apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1589/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 1403/2003. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
