CSJ. Decizia nr. 1495/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1495
Dosar nr.177/2003
Şedinţa publică din 11 aprilie2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţieîmpotriva sentinţei civile nr. 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă precum şideciziei nr. 1538din 2 octombrie 2002a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia pentru Conflicte şi Litigii de Muncă.
La apelul nominal s-au prezentat: intimatul-contestator V.F., personal, intimata Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin consilier juridic S.D., lipsind intimata Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Procedura completă.
Nefiind chestiuni prealabile Curtea a acordat cuvântul reprezentantei Ministerului Public în susţinerea recursului în anulare cu care a fost investită.
Reprezentanta Ministerului Public a susţinut recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârilor atacate şi pe fond respingerea acţiunii contestatorului ca neîntemeiată, în temeiul art. 314 din Cproc.civ.
Consilier juridic S.D. a solicitat admiterea recursului în anulare, modificarea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, cu consecinţa respingerii acţiunii, nefiind dovedite în prezenta cauză daunele materiale şi morale.
Intimatul V.F. a solicitat respingerea recursului în anulare şi menţinerea ca legale şi temeinice a sentinţei civile 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV – a Civilă şi a deciziei pronunţatăîn recurs.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 ianuarie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f din Legea 82/1992 republicatăşi ale art. 330 pct. 2 C.proc.civ., recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 667/29 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă şi a deciziei nr. 1538/2 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă.
S-a susţinut că hotărârile judecătoreşti criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond;s-a mai arătat că hotărârile sunt şi vădit netemeinice.
A fost ataşat dosarul cauzei, din examinarea căruia Curtea reţine următoarele:
La data de 2 aprilie 2001 numitul V.F. s-a adresat Judecătoriei Craiova solicitând în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă Dolj, să se dispună reintegrarea sa în funcţia de director executiv al celei de a doua intimate, precum şi obligarea acestora la plata de despăgubiri materiale şi morale.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că a fost încadrat la 1 iunie 1999 ca director executiv al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Dolj, iar la 16 martie 2001 a fost eliberat din funcţie şi trecut pe un post de execuţie în temeiul HG nr. 260/2001 şi Ordinului nr.64/2001 al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Reclamantul a arătat că apreciază măsura ca fiind nejustificată şi nelegală.
Prin întâmpinări, pârâtele au solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
S-a susţinut că menţinerea reclamantului în funcţia de conducere deţinută nu se putea realiza decât prin aplicarea dispoziţiilor art.68 din Legea nr.188/1999 coroborate cu cele ale HG nr.452/2000 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de atestare pe post a funcţionarilor care ocupă funcţii publice de conducere în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Prin sentinţa civilă nr.16824328.08.2001 Judecătoria Craiova şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 care la rândul său, prin sentinţa civilă nr.12.107/20 noiembrie 2001 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Această din urmă instanţă, prin sentinţa nr. 667/29 aprilie 2002 pronunţată de Secţia a IV- a civilă, a admis contestaţia formulată de V.F. şi pe cale de consecinţă a anulat Ordinul nr. 64/2001, dispunându-se reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior.
Totodată, instanţa a obligat intimatele la plata către contestator a sumei de 15.000.000 lei cu titlu de daune morale, precum şi la cea a drepturilor salariale, reprezentând diferenţa dintre sumele cuvenite pentru funcţia de conducere şi cele efectiv încasate de la data emiterii Ordinului până la integrarea efectivă.
Soluţia a fost menţinută prin dec.nr.1538/2 octombrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă.
În considerente s-a reţinut că măsura contestată nu a fost luată de directorul general al Agenţiei pentru Ocuprarea Forţei de Muncă, instituţie cu care se încheiase contractul de muncă. Pe de altă parte s-a arătat că ordinul contestat nu indică termenul şi organul la care măsura poate fi atacată şi nici temeiul juridic prevăzut de art. 92 din Legea nr.188/1999.
Criticile formulate prin recursul în anulare se constată de către Curte că sunt întemeiate.
Este reală împrejurarea că art. 134 din C.mun.(în vigoare la data pronunţării hotărârilor) reglementa conţinutul dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă, stabilind elementele obligatorii pe care aceasta trebuie să le conţină.
Aceste prevederi nu sunt însă, aşa cum în mod greşit au reţinut instanţele, incidente în cauză şi deci nu sunt aplicabile Ordinului nr. 64/2001 al Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, întrucât, prin aceasta, nu s-a dispus desfacerea contractului de muncă al contestatorului ci trecerea sa temporară în altă funcţie. Ordinul menţionat prevede că persoanele nominalizate în anexa 1, între care şi contestatorul, se eliberează din funcţiile de conducere dar îşi păstrează funcţia de execuţie avută şi drepturile salariale aferente acesteia.
Este evident deci că ordinul nu face referire la desfacerea contractului de muncă al contestatorului, ci doar la eliberarea sa din funcţia de conducere.
Pe de altă parte, legalitatea ordinului trebuia analizată în contextul modificărilor legislative ce au determinat luarea de către pârâte a unor măsuri vizând reorganizarea lor.
Astfel, dispoziţiile art. IV din HG nr. 260/2001 de modificare şi completare a HG nr. 4/1999 privind aprobarea Statutului Agenţiei Naţionale pentru Ocupare şi Formare Profesională, au determinat încadrarea salariaţilor din instituţia centrală şi agenţiile judeţene, în categoria funcţionarilor publici.
În aplicarea acestui act normativ a fost emis Ordinul nr. 57 din 12 martie 2001 a Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin care s-au aprobat funcţiile publice din cadrul acestui organism şi al unităţilor subordonate, între care se regăseşte şi cea de director executiv.
În acelaşi sens, în baza Hotărârii Consiliului de Administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă a fost emis Ordinul nr. 58 din 14 martie 2001 al Preşedintelui Agenţiei Naţionale, care a aprobat, între altele, structura organizatorică a agenţiilor judeţene, ce cuprinde şi funcţia de director executiv.
Ulterior, în aplicarea prevederilor art. 68 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici referitoare la organizarea concursurilor pentru funcţiile de conducere, contestatorul a fost trecut temporar pe o funcţie de execuţie, cu respectarea calificării sale profesionale şi a drepturilor salariale avute.
Din actele dosarului mai rezultă şi că, în conformitate cu prevederile art. 19 lit. a şi c din C.mun., contestatorul a fost numit funcţionar public, depunând jurământul de credinţă în această calitate, ceea ce atestă o dată în plus menţinerea raporturilor sale de muncă.
Faptul că ulterior contestatorul a demisionat, încetând raporturile de muncă din iniţiativa sa, întăreşte concluzia că în cauză nu a avut loc o desfacere a contractului de muncă, aşa cum greşit au reţinut instanţele.
În fine, la emiterea Ordinului pârâtele au avut în vedere că în confomitate cu dispoziţiile art. 57 din Legea nr.188/1999, „funcţionarii publici nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice deţinute".
Or, în mod necontestat, V.F. era şi asociat unic la S.C. „P.C." SRL, ce avea ca principal obiect de activitate selecţia şi plasarea forţei de muncă.
În această situaţie, contestatorul nu îndeplinea condiţiile cerute de lege pentru a susţine examenul de atestare pe post, motiv pentru care funcţia de director executiv a fost scoasă la concurs.
Aşa fiind, instanţele au anulat în mod nelegal Ordinul nr.64/2001, reţinând că în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 134 din C.mun.
În consecinţă, potrivit prevederilor art. 330 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.civ. combinat cu art. 312 alin.3 C. proc.civ., se va admite recursul în anulare, modificându-se Decizia Curţii de Apel Bucureşti în sensul admiterii recursurilor declarate de pârâte împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti.
Va fi desfiinţată această sentinţă iar pe fond va fi respinsă contestaţia formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei 1538 din 2 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia pentru Conflicte şi Litigii de Muncă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite recursurile declarate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei civile 667 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV – a Civilă pe care o desfiinţează şi în fond respinge contestaţia formulată de V.F.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1508/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 149/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
