ICCJ. Decizia nr. 1520/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1520
Dosar nr. 1731/2003
Şedinţa publică din 25 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 17 iulie 2002 reclamantul B.D. a contestat Decizia nr. 748 din 27 mai 2002 emisă de pârâta E. SA ca răspuns la notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 şi având ca obiect restituirea în natură şi despăgubiri pentru suprafaţa de 6.250 mp, teren pe care se află amplasată staţia de transformare 110/20 kv Vâlcea Nord.
În motivarea acţiunii se arată că a deţinut în proprietate terenul în cauză, teren care la acest moment este, în parte, liber, că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, depunând acte în dovedire, apreciind răspunsul pârâtei, potrivit cu care terenul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10, ca fiind nelegal.
Prin sentinţa civilă nr. 638 din 14 noiembrie 2002 Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins acţiunea cu motivarea că a fost introdusă peste termenul de decădere de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, care, prin Decizia civilă nr. 22/A din 20 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit art. 178 şi art. 179 C. civ., potrivit cu care avea obligaţia de a verifica înscrisul contestat, în speţă confirmarea de primire a deciziei emise de pârâtă.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a soluţionat cauza pe cale de excepţie, apreciind acţiunea formulată de reclamant ca fiind introdusă peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Pentru acestea a reţinut că Decizia contestată a fost comunicată reclamantului la 3 iunie 2002, acţiunea fiind introdusă la 17 iulie 2002.
În apelul declarat, raportat la soluţia astfel pronunţată, reclamantul a contestat primirea deciziei la 3 iunie 2002, aşa cum rezultă din confirmarea de primire prezentată de pârâtă drept dovadă a comunicării şi însuşită ca atare de instanţă.
Pentru termenul din 20 februarie 2003 apelantul-reclamant a depus o petiţie intitulată „Precizări-concluzii" în care solicită „ca instanţa .... să analizeze cu atenţie" filele din dosar la care se află înscrisul contestat, petiţia însoţită de fotocopii ale filelor din buletinele de identitate ce cuprind semnătura sa şi a soţiei.
Din practicaua deciziei recurate rezultă că apelantul-reclamant a cerut să se constate că pe confirmarea de primire nu se află semnătura sa, iar în considerentele aceleiaşi decizii instanţa a reţinut, în mod corect, faptul că apelantul a negat autenticitatea semnăturii.
Instanţa de apel a greşit însă în interpretarea art. 178 şi art. 179 C. proc. civ., considerând că apelantul, după ce a contestat semnătura, ar fi avut obligaţia să ceară „a se proceda în sensul reglementat de art. 178 şi art. 179 C. proc. civ.".
Ori, potrivit art. 178 „Când una din părţi declară că nu recunoaşte....semnătura, instanţa va păşi la verificarea înscrisului. Spre acest sfârşit, preşedintele instanţei va obliga pe cel căruia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa părţi din înscris".
În cauza de faţă manifestarea apelantului de a contesta semnătura existentă pe înscrisul folosit de intimata-pârâtă a fost explicită, a solicitat în scris să se analizeze filele în cauză şi a depus piese de comparaţie, a solicitat în şedinţă publică, neasistat de avocat, să se constate că pe confirmarea de primire nu se află semnătura sa sau a soţiei.
În aceste condiţii instanţa avea obligaţia de a trece la verificarea înscrisului în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 178 şi art. 179 C. proc. civ., dar şi ale art. 129 alin. (5) conform căruia „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Faţă de cele de mai sus, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată Decizia dată cu nesocotirea dispoziţiilor legale invocate şi se va trimite cauza pentru rejudecarea apelului. Instanţa de trimitere va proceda la măsurile prevăzute de art. 178 şi art. 179 C. proc. civ., precum şi la administrarea oricăror altor probe admisibile necesare în rezolvarea pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.C.D. împotriva deciziei nr. 22/A din 20 februarie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1405/2003. Civil. Actiune în constatare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4098/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
