ICCJ. Decizia nr. 1629/2003. Civil. PRETENTII. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1629
Dosar nr. 6427/2003
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă introdusă la 6 martie 2003, precizată la 22 aprilie 2003, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând a fi obligată la plata sumei de 158.508.000 lei despăgubiri băneşti evaluată în luna martie 2002, actualizată la data pronunţării sentinţei ce se va da.
Motivând acţiunea, reclamantul a susţinut că tatăl său B.V., decedat la 9 mai 1945, a fost proprietarul imobilului teren şi casă situat în Turda pe fosta stradă O., actualmente strada Ş., imobilul fiind naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi transcris în administrarea Întreprinderii E. Turda, care l-a vândut SC P.
A mai arătat reclamantul că iniţial a notificat Întreprinderea E. Turda în temeiul Legii nr. 10/2001, care i-a comunicat faptul vânzării imobilului, astfel că a notificat pe pârâtă, însă aceasta nu i-a răspuns în termenul legal, ceea ce echivalează cu respingerea cererii, justificând acţiunea adresată justiţiei în vederea restituirii imobilului în natură sau, în subsidiar, pentru despăgubirile pretinse.
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 10/2001.
Acţiunea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 553 din 30 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, iar apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 148 din 22 septembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă.
Ca situaţie de fapt, instanţele au reţinut că reclamantul este fiul fostului proprietar tabular al imobilului preluat abuziv de către stat, având calitatea de persoană îndreptăţită conferită prin art. 3 alin. 1 lit. a şi art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, că imobilul a făcut parte din patrimoniul S.C. E. S.A. Turda şi că, în cadrul procesului de privatizare, a fost înstrăinat către SC P. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 276 din 27 ianuarie 1999, reclamantul necontestând valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către Statul Român şi neatacând actul juridic de înstrăinare a aceluiaşi bun către SC P. SR.
În raport de situaţia de fapt, instanţele au statuat că, aşa cum chiar reclamantul a susţinut în fond şi în apel, în cauză sunt incidente prevederile art. 20, art. 21 şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, împrejurare în care reclamantul ar fi trebuit să notifice unitatea deţinătoare a imobilului SC P. SRL, care, potrivit art. 24 alin. (1) şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, avea obligaţia de a-i face o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului, sau dacă reclamantul ar fi optat direct pentru despăgubiri băneşti, aşa cum a făcut prin acţiune, trebuia să notifice prefectura în a cărei rază teritorială este situat imobilul, potrivit art. 36 alin. (1) şi (2) din lege. În fine, dacă unitatea deţinătoare ar fi propus reclamantului despăgubiri băneşti, Decizia urma să fie comunicată aceleaşi prefecturi, procedura de acordare a despăgubirilor băneşti fiind cea reglementată în capitolul V din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, dat fiind şi faptul că reclamantul nu a notificat şi nici chemat în judecată unitatea deţinătoare SC P. SRL, nu sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, pârâta A.P.A.P.S. neavând calitate procesuală pasivă în materia acordării despăgubirilor băneşti, ci numai referitor la alte măsuri reparatorii şi numai în cazul în care imobilul este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, nicidecum în cazul de faţă, în care imobilul se află în patrimoniul unei societăţi comerciale constituite din iniţiativă privată, fiind dobândit prin act juridic de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999.
Nu poate fi vorba nici despre obligarea SC P. SRL la restituirea în natură cât timp nu s-a solicitat desfiinţarea actului juridic de înstrăinare sau la plata despăgubirilor băneşti.
În concluzie, acţiunea este nefondată, reclamantul având numai calea procedurii reglementate prin art. 21, art. 23, art. 24 şi art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, pe care însă nu a urmat-o.
Prin recursul declarat în termen, reclamantul B.V. a solicitat casarea hotărârilor, susţinând că au fost pronunţate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20-23 din Legea nr. 10/2001 şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 şi art. 46 din aceeaşi lege, motiv de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum a formulat-o.
Dezvoltând recursul, reclamantul a reiterat situaţia de fapt şi a imputat instanţelor următoarele:
- este evident eronat considerentul potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să notifice unitatea deţinătoare SC P. SRL, care a cumpărat imobilul în cursul procesului de privatizare, deoarece aceasta are calitatea de dobânditor de bună-credinţă cu titlu oneros, dreptul său de proprietate fiind garantat de Constituţie şi legile în vigoare, astfel că nu are obligaţia restituirii în natură şi nici de acordare de despăgubiri băneşti;
- greşit s-a statuat că pârâta A.P.A.P.S. nu are calitate procesuală pasivă din moment ce aceasta a vândut imobilul şi a încasat preţul în cadrul unor proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, ceea ce face aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 potrivit şi art. 27.1 pct. (b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003; de altfel pârâta nu şi-a negat calitatea procesuală, iar a admite contrariul ar însemna negarea dreptului reclamantului de a i se stabili determinarea cuantumului bănesc (ceea ce a şi cerut prin acţiune), urmând ca modalitatea de acordare efectivă a măsurilor reparatorii să fie făcute prin mijloacele prevăzute de art. 27 alin. (1);
- au fost încălcate prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 în sensul că, operând o înstrăinare valabilă a imobilului în cadrul procesului de privatizare, despăgubirile datorate nu pot fi revendicate decât de la cel care a încasat preţul, respectiv pârâta din cauza de faţă.
Recursul nu este întemeiat.
Regimul juridic al imobilului a fost corect şi pe deplin lămurit ca fiind un imobil preluat de stat cu titlu valabil şi evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, reclamantul arătând în mod neechivoc că nu a înţeles să atace actul juridic de înstrăinare către societatea comercială privatizată, pe care, de altfel, nu a notificat-o şi nici nu a chemat-o în judecată.
Ca urmare, sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare corespunzătoare valorii imobilelor solicitate, iar notificarea, prin care se solicită asemenea măsuri reparatorii, se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea.
Dispoziţiile legale mai sus redate nu sunt însă de natură să conducă la admiterea recursului, întrucât reclamantul, prin acţiunea pe care a introdus-o în justiţie, a fixat în mod neechivoc obiectul pricinii şi anume obligarea pârâtei la plata de despăgubiri băneşti într-un anume cuantum, măsură reparatorie care nu este prevăzută prin art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit legii, măsura reparatorie constând în despăgubiri băneşti este posibilă numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute prin art. 14 (1), art. 16 (1), art. 19 alin. (2) şi (3), art. 20 (4), art. 26 (3) şi art. 32 alin. (1) şi (8), după caz, fie la alegerea persoanei îndreptăţite dintre oricare din măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. (2), fie cu acordul acesteia alternativ sau combinat cu acţiuni sau titluri de valoare nominală, fie la alegerea cu compensarea prin alte bunuri ori servicii, fie dacă părţile interesate au negociat în acest sens.
Dat fiind că, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (art. 129 alin. ultim C. proc. civ.), instanţele au respins în mod legal acţiunea formulată de reclamant, deficienţele de motivare fiind corectate implicit prin considerentele prezentei decizii.
Este adevărat că, ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, prin căile de atac reclamantul a precizat obiectul acţiunii sale ca fiind limitat la determinarea cuantumului valoric al măsurilor reparatorii prevăzute prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar asemenea precizare constituie practic schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis prin art. 294 C. proc. civ.
În fine, dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 sunt lipsite de semnificaţie, urmare celor mai sus arătate, în soluţionarea cauzei de faţă.
Răspunzând astfel susţinerilor din recurs, instanţa supremă va respinge recursul ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 148 din 22 septembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1847/2003. Civil. Contestatie la titlu -... | ICCJ. Decizia nr. 1589/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
