ICCJ. Decizia nr. 2047/2003. Civil. Revendicare + nulitate contract vânzare - cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2047
Dosar nr. 1029/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 mai 2000, sub nr. dosar 3211/2000, reclamanta S.B. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C.D. şi C.L., T.A., ş.a., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1247 mp împreună cu casa, situată în Bucureşti, şi să se ia act că singurul titlu de proprietate valabil asupra imobilului este cel deţinut de reclamantă şi că, contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor persoane fizice sunt lovite de nulitate absolută, întrucât au fost încheiate prin fraudă la Legea nr. 112/1995. Ulterior, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi şi a numiţilor I.N. şi I.D.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul de la I.R.N., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 48385 din 1 noiembrie 1946 şi transcris sub nr. 67130/1946 şi că, ulterior, a mai cumpărat 500 mp în spatele casei, cu actul de vânzare-cumpărare nr. 3103/1947.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că, deşi a formulat cerere de retrocedare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobil au fost vândute cu rea-credinţă, intenţia sa privind revendicarea imobilului fiind adusă şi la cunoştinţa chiriaşilor.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1474 din 2 octombrie 2001, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.B., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă a acestui act normativ şi că frauda la lege invocată de reclamantă ca temei al nulităţii absolute al contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost dovedită în cauză, şi, pe cale de consecinţă, aceste contracte au fost legal încheiate, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând, prin motivele de apel, că prima instanţă, în mod greşit a reţinut că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că reclamanta figurează în listele anexă la decret, când, în mod evident, situaţia de fapt este contrară şi, de asemenea, că, în mod eronat s-a reţinut în motivarea sentinţei civile atacate, că nu s-a făcut dovada fraudei la lege, odată ce s-a probat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât, acesta nu putea fi înstrăinat în mod valabil şi că, subdobânditorii au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât au fost notificaţi cu privire la intenţia reclamantei de a revendica imobilul, în acest sens adresându-se Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 518/A din 12 decembrie 2002, a respins ca nefondat apelul, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu nesocotirea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi nici nu a dovedit în cauză, cu probe concludente şi pertinente, reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamanta, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ şi susţinând, în esenţă, că instanţele de fond şi apel nu au apreciat asupra legalităţii aplicării Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, a mai arătat reclamanta, prin motivele de recurs, că instanţa de apel, deşi a reţinut corect aplicabilitatea art. 46 din Legea nr. 10/2001 în cauza de faţă, a interpretat greşit acest text de lege, reţinând eronat buna-credinţă a părţilor la momentul încheierii contractelor când, de fapt, acestea au fost de rea-credinţă, aşa cum reiese din probele aflate la dosar.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Drepturile afirmate în justiţie se întemeiază pe fapte şi acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, iar potrivit art. 1169 C. civ., regulă de drept comun în materia probaţiunii, cel ce face o afirmaţie în faţa judecăţii, trebuie să o dovedească.
În speţă, reclamanta nu a administrat probe în dovedirea celor susţinute prin acţiunea introductivă, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi apel.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile invocate prin primul motiv de recurs, este de reţinut că, în cauză, nu s-a probat lipsa titlului statului sau aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, deşi reclamanta a susţinut că şi-a manifestat intenţia de a-şi redobândi proprietatea anterior perfectării contractelor de vânzare-cumpărare între pârâţi, în sensul că a depus cerere de restituire în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi a notificat chiriaşii asupra intenţiilor sale, nu a depus probe în dovedirea acestor afirmaţii.
Aşadar, reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă cu care au acţionat chiriaşii când au cumpărat apartamentele pe care le ocupau, deoarece numai existenţa dovedită a relei credinţe are drept consecinţă desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, prin sancţiunea nulităţii absolute.
De altfel, esenţială în soluţionarea acestui motiv de casare invocat de recurentă este examinarea atitudinii cumpărătorilor. Or, probele administrate nu îndreptăţesc concluzia că pârâţii cumpărători aveau cunoştinţă că imobilul nu aparţinea vânzătorului.
În ceea ce priveşte critica reclamantei potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, este de reţinut că din economia Legii nr. 10/2001 rezultă că buna-credinţă constă în credinţa dobânditorilor că au contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data perfectării actelor.
Or, în situaţia în care reclamanta nu şi-a manifestat în nici un fel intenţia de a-şi redobândi proprietatea, pârâţii nu puteau avea nici un dubiu că imobilul nu ar aparţine statului. În plus, actele au fost încheiate în cursul anului 1997, după expirarea termenului de 6 luni lăsat la dispoziţia foştilor proprietari pentru a-şi exprima opţiunea între a obţine restituirea în natură sau despăgubiri, iar prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevedeau posibilitatea cumpărării acestor locuinţe numai de către chiriaşi.
Cum pârâţii au îndeplinit cerinţele legii, motivele de recurs în legătură cu constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare nu pot fi primite.
Faţă de cele ce preced se constată că Decizia curţii de apel are temei legal, iar instanţa s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare şi a dovezilor administrate, aşa încât recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta S.B. împotriva deciziei nr. 518/A din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2276/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1401/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
