ICCJ. Decizia nr. 1401/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1401
Dosar nr. 3313/2003
Şedinţa publică din 23 februarie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 august 2002, la Tribunalul Galaţi, sub nr. 4053/2002, reclamanta B.S.C. a chemat în judecată Primăria municipiului Galaţi pentru ca, prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa, s-o oblige pe pârâtă să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Galaţi, compus din teren în suprafaţă de 512 mp şi construcţia formată din 4 camere şi dependinţe.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este moştenitoarea lui B.I. care a avut în proprietate imobilul situat la adresa indicată, imobil ce a fost trecut abuziv în proprietatea statului în anul 1955, prin sentinţa civilă nr. 199 din 29 ianuarie 1955 pronunţată de Tribunalul Popular al oraşului Galaţi, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951.
A mai arătat reclamanta că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a notificat Primăria municipiului Galaţi să-i restituie în natură imobilul, însă la notificarea înregistrată sub nr. 18 din 16 mai 2001 nu a primit nici un răspuns şi, aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, a solicitat instanţei să-i admită acţiunea aşa cum a fost formulată.
În drept a invocat dispoziţiile art. 2, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10 /2001.
Tribunalul Galaţi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 509 din 8 noiembrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, reţinând că acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile legii nr. 10/2001 are caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative obligatorii şi prealabile şi că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 pentru ca persoana notificată să răspundă la notificare este un termen de recomandare iar depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare iar nerespectarea lui nu poate fi nicidecum interpretată ca un refuz.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul greşitei interpretări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care, deşi nu reglementează situaţia în care cel notificat refuză să răspundă persoanei îndreptăţite la aceasta, o atare lacună legislativă nu o poate lipsi de valorificarea unui drept recunoscut de lege, acţiunea neputând fi respinsă ca inadmisibilă atâta timp cât s-a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, în termenul prevăzut de lege.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 57 A din 4 aprilie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi pârâta Primăria municipiului Galaţi nu a contestat dreptul reclamantei, din „Punctul de vedere" pe care aceasta l-a exprimat şi transmis instanţei, rezultă că parte din imobil a fost înstrăinat către chiriaşi, fapt care dă dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent. A mai reţinut instanţa de apel că, nefiind elaborate norme metodologice cu privire la acordarea de despăgubiri, comisia instituită în acest scop se află în imposibilitate obiectivă de a soluţiona cererea reclamantei şi că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, concluzionând că, în măsura elaborării normelor completatoare ale legii, pârâta urmează să emită o dispoziţie ce va putea fi atacată în instanţă dacă reclamanta va fi nemulţumită de aceasta.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii întrucât lipsa răspunsului la notificare al primăriei nu înseamnă că nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă obligatorie iar culpa constând în refuzul unităţii deţinătoare de a da o dispoziţie sau decizie nu-i este în nici un fel imputabilă reclamantei, care s-a conformat legii şi a adresat notificarea în termenul legal. A susţinut reclamanta că soluţia instanţelor de a-i respinge acţiunea ca inadmisibilă îi îngrădeşte accesul la justiţie în eventualitatea în care Primăria municipiului Galaţi ar emite totuşi o decizie pe care în cazul în care ar contesta-o, printr-o nouă acţiune în justiţie, i s-ar putea opune autoritatea de lucru judecat din prezenta cauză.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
În speţă, din actele şi lucrările dosarului reiese că, deşi reclamanta a notificat PRIMĂRIA MUNICIPIULUI GALAŢI la data de 16 mai 2001 cu cerere de restituire în natură a imobilului situat în Galaţi, aceasta a formulat un „Punct de vedere" cu privire la notificarea reclamantei abia la 28 martie 2003, „Punct de vedere" pe care l-a transmis nu reclamantei, ci instanţei de apel, susţinând că „Primăria municipiului Galaţi nu s-a pronunţat prin dispoziţie deoarece o parte din imobil a fost înstrăinat către chiriaşi, motiv pentru care se încadrează la măsuri reparatorii prin echivalent (acordare de acţiuni la societăţi comerciale sau titluri de valoare nominală) iar comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu a soluţionat cererea reclamantei până în prezent deoarece cu privire la despăgubiri nu au fost elaborate normele metodologice de acordare a acestora". Este de reţinut că, până la data de 28 martie 2003 pârâta a adoptat o atitudine de totală pasivitate iar în faza procesuală a fondului nu a formulat nici un fel de apărări.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut în articolul menţionat, să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În raport cu dispoziţiile legale redate, rezultă că atât modalitatea de răspuns la notificare cât şi termenul în care unitatea deţinătoare are obligaţia să răspundă la notificare, sunt imperative şi nu termene de recomandare. Altfel, s-ar ajunge la nesocotirea finalităţii legii şi s-ar amâna fără termen rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, ignorându-se dreptul la reparaţie.
Fiind stabilit că termenul de 60 de zile, la care s-a făcut referire, este imperativ, obligatoriu pentru unitatea deţinătoare, rezultă că soluţia instanţelor de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă , este greşită în situaţia în care, la data introducerii acţiunii, termenul menţionat expirase.
Or, în speţă, reclamanta a investit instanţa cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a pârâtei nu după expirarea celor 60 de zile ci după trecerea unui an de zile de la data când pârâta trebuia să se pronunţe, într-un fel sau altul, cu privire la notificarea ce-i fusese adresată conform procedurii prealabile prevăzute de Legea nr.10/2001.
De altfel instanţele, prevalându-se de absenţa unei decizii/dispoziţii pronunţată de pârâtă, au respins acţiunea ca inadmisibilă fără a se preocupa să califice în mod legal raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârile pronunţate sunt consecinţa acestei conduite.
Este cert că, în speţă, cererea de chemare în judecată este o contestaţie pe care reclamanta a înţeles s-o formuleze împotriva refuzului tacit al pârâtei de a-i răspunde la notificarea prin care solicita restituirea în natură a imobilului , ceea ce echivalează cu lipsa unei rezolvări favorabile.
Aşa fiind, în această situaţie, instanţele erau îndrituite să analizeze pe fond cererea reclamantei, fiind probat şi de necontestat refuzul pârâtei de a răspunde notificării, „Punctul de vedere" exprimat de pârâtă în faţa instanţei de apel, neputând suplini absenţa deciziei/dispoziţiei prin care pârâta era obligată să se pronunţe, astfel cum prevede art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere considerentele menţionate, recursul urmează a fi admis, Decizia nr. 57 A din 4 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi şi sentinţa nr. 57 A din 4 aprilie 2003 a Tribunalului Galaţi vor fi casate iar cauza va fi trimisă aceluiaşi tribunal spre a fi judecată în fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta B.S.C. împotriva deciziei nr. 57 A din 4 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 509 din 8 noiembrie 2002 a Tribunalului Galaţi şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2047/2003. Civil. Revendicare + nulitate... | ICCJ. Decizia nr. 1353/2003. Civil. LEGEA 18/991. Recurs → |
|---|
