ICCJ. Decizia nr. 2097/2003. Civil. Daune morale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2097
Dosar nr. 4546/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
D.C.R. a chemat în judecată SC F.E.R.R.M. SRL în calitate de comitent şi pe C.V.T., redactor şef al ziarului R.M. pentru a fi obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 25.000 dolari SUA, respectiv 484.150.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin publicarea unor informaţii denigratoare la adresa reclamantului.
În motivarea acţiunii s-a învederat că în numerele 505 din 15 martie 2000 şi 506 din 24 martie 2000 ale jurnalului R.M., prepusul pârâtei SC F.E.R.R.M. SRL în articolul „Săptămâna pe scurt", semnat A., a afirmat despre reclamant că în perioada în care a deţinut funcţia de judecător la o instanţă din Constanţa ar fi primit mită în valoare de 25.000 dolari SUA şi i s-a întocmit dosar penal.
Deşi i-a fost publicat un drept la replică în numărul următor al revistei R.M., acesta a fost însoţit de un atac şi mai violent la adresa reclamantului specificându-se că „minte ca un porc" şi că „este escroc".
I s-a mai imputat reclamantului că a practicat şi traficul de influenţă, că prin intervenţia unei mătuşe, dosarul penal i-a fost transformat în dosar civil, că şi-ar fi schimbat numele şi a fugit împreună cu familia din Constanţa la Bucureşti. De asemenea, a fost insultat şi asociat cu „fauna de la ziarul ZH. Aceste invective i-au fost adresate pentru că în calitate de avocat apără interesele ziarului Z. şi ale ziariştilor acestui cotidian în litigiile cu redactorul şef C.V.T. şi revista R.M.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, art. 998-1000 C. civ. şi art. 77 din Legea presei nr. 3/1974.
Ulterior, reclamantul a precizat că înţelege să-şi reducă pretenţiile financiare la 100 lei cu titlu de daune morale, urmând ca pârâţii să publice pe prima pagină a trei ziare centrale sentinţa ce se va pronunţa în cauză dacă acţiunea sa va fi admisă, în special în ziarul R.M., Z., A. şi E.Z.
De asemenea, reclamantul a cerut obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.000.000.000 lei pe zi cu titlu de daune cominatorii, în cazul întârzierii publicării hotărârii irevocabile ce se va pronunţa în cauză.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1670 din 26 noiembrie 2002 a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 100 lei cu titlu de daune morale.
De asemenea, au fost obligaţi pârâţii să publice hotărârea pe prima pagină a săptămânalului R.M.
Instanţa a reţinut în esenţă că în cele două articole incriminate s-au făcut afirmaţii neadevărate cu privire la persoana reclamantului în sensul că acesta în perioada cât ar fi îndeplinit funcţia de judecător ar fi comis infracţiunea de luare de mită, or reclamantul a probat că nu a deţinut niciodată respectiva funcţie şi nici nu a existat vreun dosar penal cu o astfel de învinuire.
De asemenea, schimbarea numelui de familie al reclamantului s-a făcut prin Decizia Ministerului de Interne din 7 mai 1991 fără nici o legătură cu faptele imputate acestuia.
În fine, pretinsul trafic de influenţă de asemenea nu a existat, probele atestând că între reclamant şi un cetăţean turc s-a purtat un dosar civil derivând dintr-un contract de împrumut pentru suma de 1700 dolari SUA. În ceea ce priveşte dosarul penal, reclamantul a fost acela care a sesizat organul de urmărire penală împotriva cetăţeanului turc pentru infracţiunea de ameninţare, acesta din urmă fiind condamnat penal prin hotărâre definitivă.
La rândul său cetăţeanul turc a formulat o plângere penală împotriva reclamatului finalizată însă cu o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Totodată prin cele două articole incriminate, reclamantul a fost insultat grav, lezându-i-se astfel drepturile personale nepatrimoniale ca cele vizând demnitatea şi onoarea.
În consecinţă, în speţă erau întrunite cerinţele art. 998-1000 C. civ. Pe de altă parte deşi deontologia profesională îl obligă pe ziarist să verifice informaţiile primite înainte de a le da publicităţii, în speţă, odată cu publicarea dreptului la replică prin care redacţia ziarului R.M. a luat cunoştinţă de aspectele contestate de reclamant şi argumentele evocate de acesta, a fost editat un alt articol şi mai agresiv la adresa reclamantului, ceea ce dovedeşte odată în plus că nu s-a urmărit verificarea surselor şi informarea obiectivă a cititorilor. O astfel de verificare era impusă şi de art. 69 din Legea nr. 3/1974 şi conform art. 77 din aceeaşi lege antrenează şi răspunderea redactorului şef dacă săvârşirea faptelor a fost posibilă din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către el a îndatoririlor de serviciu, răspundere ce intervine şi dacă materialul de presă difuzat este nesemnat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 304/A din 23 mai 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii C.V.T. şi F.E.R.R.M. împotriva sentinţei nr. 1670 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că toate criticile formulate de apelanţii-pârâţi nu erau întemeiate raportat la probele dosarului.
Astfel, critica vizând pretinsa modificare a acţiunii dincolo de prima zi de înfăţişare s-a dovedit neadevărată în raport de dispoziţiile art. 134 C. proc. civ., întrucât modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc la prima zi de înfăţişare, respectiv la 26 iunie 2001.
De asemenea, respingerea probei cu martori a fost justificată de faptul că pentru aceleaşi împrejurări ce se doreau a fi dovedite cu martori, existau înscrisuri la dosar şi se administrase şi proba cu interogatoriu.
Tot astfel, pretinsele cauze exoneratoare de răspundere şi anume: indicarea sursei informaţiei, confirmarea existenţei unor datorii băneşti ale intimatului, schimbarea numelui său şi existenţa plângerii penale împotriva sa nu constituiau, de fapt, cauze de exonerare avându-se în vedere neverificarea informaţiilor furnizate de o terţă persoană şi oricum aşa cum s-a evidenţiat şi de instanţa de fond, nu au fost confirmate.
În fine, s-a dovedit nefondată şi critica vizând aplicarea Legii nr. 3/1974 cât timp respectiva lege era integral în vigoare la data soluţionării cauzei la instanţa de fond, urmare abrogării OUG nr. 53/2000 prin OUG nr. 34 din 16 august 2001.
În acest context, conform art. 73 din Legea nr. 3/1974, corect instanţa a stabilit şi răspunderea SC F.E.R.R.M. SRL în solidar cu aceea a redactorului şef cât timp odată cu publicarea dreptului la replică a fost publicat un articol şi mai violent la adresa reclamantului.
Nefondată a fost apreciată şi critica potrivit căreia reclamantul ar fi putut şi trebuia să afle identitatea pârâtului autor al articolelor incriminate care să răspundă în nume propriu din moment ce pârâţii-apelanţi nu i-au comunicat reclamantului-intimat astfel de date, iar pentru înlăturarea aplicării art. 73 alin. (2) din Legea nr. 3/1974 nu au formulat o cerere de chemare în garanţie a ziaristului respectiv.
În contra menţionatei decizii au declarat recurs pârâţii C.V.T. şi F.E.R.R.M. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că instanţa de fond a acceptat ca reclamantul să-şi modifice acţiunea după prima zi de înfăţişare ce a avut loc la 30 mai 2000 când a fost pusă în discuţie o excepţie de neconstituţionalitate, procedeu nelegal şi contrar dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
În apel, instanţa a schimbat complet cauza juridică a acţiunii atunci când a întemeiat răspunderea editorului pe dispoziţiile art. 73 şi art. 75 din Legea nr. 3/1974, texte neinvocate nici în acţiune şi nici în sentinţă. Astfel, acţiunea reclamantului a fost admisă în temeiul art. 998 C. civ., indicat în cererea de chemare în judecată, deşi pârâţii-recurenţi s-au apărat constant în sensul că în condiţiile existenţei unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, Legea presei nr. 3/1974, nu se putea reţine ca temei juridic al acţiunii răspunderea civilă delictuală de drept comun.
Nelegal s-a refuzat proba cu martori, respectiv audierea persoanei ce s-a reţinut chiar în sentinţă că prin sesizările ei a determinat publicarea notelor în discuţie, procedeu ce a permis aceleiaşi instanţe să susţină că afirmaţiile nu au fost verificate.
Legea nr. 3/1974 ca lege specială, derogatorie de la dreptul comun, prin art. 73 instituie răspunderea personală a autorului unui articol. De asemenea, răspunderea editorului, conform art. 30 din Constituţie se realizează tot în condiţiile art. 73-75 din Legea nr. 3/1974.
Or, chiar în ipoteza instanţei de apel, sancţiunea prevăzută de lege este obligarea editurii de a publica răspunsul ce a fost refuzat cu menţiunea „că aceasta s-a dispus prin hotărâre judecătorească indicându-se numărul şi data acesteia precum şi instanţa care a dat hotărârea" [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 3/1974) astfel că cele dispuse de instanţă, publicarea hotărârii pe prima pagină a ziarului, se situează în afara legii.
De asemenea, pentru articolele nesemnate sau semnate cu pseudonim, răspunderea redactorului şef intervine numai în condiţiile în care refuză identificarea autorului, or în speţă reclamantul nu a cerut identificarea autorului, iar recurenţii-intimaţi au indicat sursa informaţiilor, respectiv persoanele nominalizate în vederea audierii lor ca martori, ceea ce însă nu a avut loc.
Pe de altă parte, în cauză nu erau întrunite condiţiile impuse de art. 69 din Legea nr. 3/1974, întrucât s-a probat existenţa unor situaţii care înlătură răspunderea şi anume: sursa informaţiilor publicate; existenţa unor datorii băneşti, schimbarea numelui reclamantului; existenţa unei plângeri penale pentru trafic de influenţă. Aceste aspecte conduc la concluzia lipsei de culpă.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întregirea sau modificarea acţiuni se poate face la primul termen de judecată sau în cadrul termenului acordat de instanţă în acest scop.
Norma procedurală evocată nu are însă un caracter imperativ iar prevederile ei sunt statornicite în interesul pârâtului. Prim urmare, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare.
Cu referire la cazul în speţă la termenul din 30 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca instanţă de fond, a dispus suspendarea judecării cauzei şi trimiterea unei copii de pe dosar la Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 5 din OG nr. 11/1998 aprobată prin Legea nr. 112/1998 şi a art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997.
Excepţia a fost invocată de pârâţii-recurenţi care au învederat că textul a cărei neconstituţionalitate au invocat-o reprezenta o normă de care depindea judecarea cauzei determinând investirea instanţei, stabilirea cuantumului despăgubirilor şi stabilirea competenţei materiale.
Argumentele evocate de recurenţii-pârâţi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate evidenţiază faptul că înşişi pârâţii au apreciat din interpretarea art. 132 şi art. 134 C. proc. civ. că termenul din 30 mai 2000 nu constituia prima zi de înfăţişare, din moment ce textul neconstituţional viza însăşi investirea instanţei.
După repunerea cauzei pe rol la 26 iunie 2001 reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că şi-a redus pretenţiile formulate cu privire la cuantumul daunelor morale de la 25.000 dolari SUA la 100 lei. Totodată, a solicitat ca o reparaţie publică a imaginii sale şi pentru aflarea adevărului, că în cazul în care i se va admite acţiunea, sentinţa instanţei să fie publicată pe prima pagină a trei ziare centrale pe care le-a şi nominalizat.
De altfel, potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ. cererea nu se socoteşte modificată când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului ei.
Pe de altă parte, aşa cum s-a relevat, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. nu au un caracter imperativ. Prin urmare, chiar dacă s-ar considera că cel de al doilea capăt al cererii de precizare a acţiunii ar fi fost formulat după prima zi de înfăţişare, ceea ce însă nu este cazul în speţă, pârâţii-recurenţi nu au ridicat obiecţiuni în legătură cu neregularitatea ei şi prin aceasta şi-au dat consimţământul tacit la respectiva modificare.
Pe cale de consecinţă critica ridicată în recurs în acest sens nu poate fi primită.
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. constând în aceea că instanţa de apel ar fi schimbat complet cauza juridică a acţiunii în apel întrucât deşi cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., temei juridic însuşit de instanţa de fond, în apel răspunderea editorului a fost fondată pe dispoziţiile art. 73 şi art. 75 din Legea nr. 3/1974, texte ce nu au fost menţionate nici în acţiune şi nici de instanţa de fond, urmează a reţine că şi acesta apare nefondat.
Astfel, în cererea de chemare în judecată, reclamantul evocând articolele incriminate a criticat şi atitudinea denigratoare a redactorului şef, despre care a afirmat că i-a adus atingere imaginii sale publice şi a invocat ca temei de drept art. 30 alin. (8) din Constituţie, art. 998-1000 C. civ. şi art. 77 din Legea nr. 3/1974.
Aşadar, chiar în cuprinsul acţiunii, promovate la 29 martie 2000, reclamantul a făcut trimitere între alte temeiuri de drept şi la Legea nr. 3/1974 care în art. 77 statua răspunderea redactorului şef pentru încălcarea dispoziţiilor menţionatei legi (cu trimitere la art. 69) de către ziarist atât în materialele pe care le publică cât şi în cele de a căror publicare răspundea în cadrul obligaţiilor de serviciu.
De asemenea, răspunderea redactorului şef era antrenată şi în cazul în care materialul de presă difuzat, era nesemnat.
La data promovării cererii de chemare în judecată Legea nr. 3/1974 era în vigoare în integralitatea sa.
Ulterior, prin OUG nr. 53 din 19 mai 2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, publicată în M.Of. nr. 227 din 23 mai 2000, la art. 5 s-a specificat expres că pe data intrării în vigoare a respectivei ordonanţe se abrogă Legea presei nr. 3/1974, mai puţin dispoziţiile art. 72-75 şi ale art. 93 din lege.
Aşadar, este vorba de o abrogare parţială care viza şi art.77 invocat de reclamant prin acţiune.
Ulterior, OUG nr. 53/2000 a fost abrogată prin OG nr. 34/2001 din 16 august 2001 publicată în M. Of. nr. 511 din 28 august 2001, iar prin Legea nr. 45 din 16 ianuarie 2002 publicată în M. Of. nr. 75 din 31 ianuarie 2002 privind respingerea OUG nr. 53/2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, aşa cum rezultă şi din denumirea legii, OUG nr. 53/2000 a fost respinsă.
În acest context, instanţa de fond, soluţionând pricina la 19 noiembrie 2002, contrar celor susţinute în motivele de recurs, a reţinut răspunderea civilă a redactorului şef conform dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 3/1974 invocate în acţiune, temei juridic menţinut şi în apel.
Prin urmare, nu se poate susţine, cum greşit au afirmat recurenţii că instanţa de apel ar fi schimbat cauza juridică a acţiunii în apel şi prin aceasta ar fi încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În ce priveşte răspunderea editorului, aceasta a fost reţinută în baza art. 30 din Constituţie şi art. 1000 C. civ., iar precizările făcute de instanţa de apel prin trimiterea şi la art. 73 şi art. 75 din Legea nr. 3/1974, de asemenea nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice cât timp s-a păstrat şi invocat norma de bază a art. 30 din Constituţie, instanţa făcând doar trimitere la menţionatele articole din Legea nr. 3/1974 în care se regăseau principiile enunţate de Constituţie.
Pe de altă parte, este de relevat şi faptul că invocarea în acţiune a dispoziţiunilor art. 1000 alin. (3) C. civ. vizând răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat constituie temei juridic pentru răspunderea SC F.E.R.R.M. SRL fără a fi necesară o trimitere expresă la legea specială, în speţă, Legea nr. 3/1974 şi că acest temei juridic a fost reţinut de instanţa de fond şi implicit şi de cea de apel, prin respingerea apelului.
S-a mai susţinut că respingerea probei cu martori a fost nelegală şi că acest aspect putea constitui un motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Or, conform art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate, iar pct. 5 al articolului menţionat se referă la situaţia în care prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, aprecierea de către instanţă a concludenţei unei probe este un atribut exclusiv al acesteia, iar refuzul de a o administra pentru considerente ce se expun cu ocazia respingerii ei nu constituie o încălcare a formelor de procedură sancţionate cu nulitatea în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, apare cu evidenţă că motivul invocat, pretinsa respingere nejustificată a administrării probei cu martori, nu poate fi circumscris între cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., el vizând o critică cu privire la netemeinicia hotărârii.
S-a mai susţinut că obligarea recurenţilor de a publica în săptămânalul R.M. pe prima pagină, hotărârea ce s-a pronunţat în cauză, excede dispoziţiilor art. 73-75 din Legea nr. 3/1974 şi prin urmare hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Or, aşa cum deja s-a relevat, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 998-1000 C. civ., art. 30 din Constituţie şi art. 77 din Legea nr. 3/1974 privitor la răspunderea redactorului şef.
Cum textele legale invocate nu limitează modalitatea în care autorul faptei ilicite poate fi obligat să repare prejudiciul moral creat victimei, nu se poate considera că prin obligarea lui la publicarea hotărârii pronunţate în respectivul litigiu s-ar depăşi cadrul legal în care instanţa a fost investită să soluţioneze cauza.
Pe de altă parte, înşişi recurenţii au susţinut în motivele de recurs că prin trimiterea la dispoziţiile art. 73-75 din Legea nr. 3/1974, instanţa de apel ar fi schimbat cauza juridică a acţiunii. Or în acest context, nu pot invoca tot ei împrejurarea că soluţia dată trebuia să fie în acord cu respectivele dispoziţii legale în ceea ce priveşte sancţiunile ce li se puteau aplica şi anume „obligarea organului de presă în cauză să publice sau să difuzeze răspunsul" persoanei lezate prin afirmaţiile făcute în presă.
S-a mai învederat de către recurenţi că potrivit art. 77 din Legea nr. 3/1974 răspunderea redactorului şef intervine numai în condiţiile în care refuză identificarea autorului. Pe cale de consecinţă se susţine că întrucât reclamantul nu a solicitat niciodată identificarea autorului, iar recurenţii au indicat sursa informaţiilor acest aspect era de natură a atrage răspunderea personală a celor ce le-au făcut indicaţi ca martori în cauză.
Şi această critică este nefondată.
Prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, recurenţii-pârâţi au susţinut între altele, că „informaţiile cuprinse în articol sunt reale fiind confirmate de declaraţiile celui care le-a dat şi de actele produse de acesta", motiv pentru care au solicitat respingerea acţiunii. Totodată au cerut probe cu interogatoriu, acte şi martori indicând un număr de trei persoane pentru a fi audiate.
Aşadar, recurenţii nu au indicat autorul informaţiilor incriminatoare din articolele publicate păstrându-i anonimatul atunci când s-au referit la declaraţiile „celui" care le-a dat, poziţie ce au avut-o şi la termenul din 20 noiembrie 2001 când s-au discutat probele şi când au precizat că prin martorii propuşi urmează „a dovedi situaţiile de fapt ce au fost invocate în cuprinsul articolului, arătând că informaţiile sunt reale". De asemenea, în răspunsul la interogator pârâta F.E.R.R.M. din nou a făcut menţiunea că a informat cititorii cu privire la „fapte cu care au fost sesizaţi de persoane ce îşi asumă răspunderea cu privire la cele declarate" şi că „este vorba de fapte relatate de o persoană care răspunde pentru afirmaţiile sale şi care poate depune mărturie".
Aşadar, pe tot parcursul litigiului la instanţa de fond şi apoi şi în apel, recurenţii-pârâţi nu au divulgat sursa informaţiilor publicate în cele două articole incriminate şi prin urmare nu pot invoca incidenţa vreunei cauze de exonerare de răspundere şi cu atât mai puţin să impute reclamantului faptul de a nu fi solicitat identificarea autorului, cei interesaţi să o facă fiind recurenţii-pârâţi.
În fine, recurenţii invocând dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 3/1974 consideră că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de respectivul text pentru a le fi antrenată răspunderea pentru conţinutul celor două articole întrucât au indicat sursa informaţiilor publicate, s-a confirmat existenţa unor datorii băneşti, s-a confirmat schimbarea numelui şi s-a confirmat existenţa unei plângeri penale pentru trafic de influenţă.
Şi acest motiv de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
Astfel, aşa cum deja s-a relevat reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 3/1974, ci pe dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-1000 C. civ.) coroborate cu prevederile art. 30 din Constituţie şi art. 77 din Legea nr. 3/1974 numai în ceea ce priveşte răspunderea redactorului şef.
Pe de altă parte, pentru argumentele deja evidenţiate atât de instanţa de fond cât şi de către cea de apel în speţă s-au probat elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce-i priveşte pe ambii pârâţi.
De asemenea, aşa cum apare fără echivoc, recurenţii nu au indicat sursa informaţiilor, iar faptele imputate reclamantului de natură a-i leza onoarea şi demnitatea s-au dovedit a fi neadevărate în sensul că, între altele, nu s-a probat existenţa unui dosar penal în care reclamantul să fi fost pus sub învinuire, iar schimbarea numelui reclamantului s-a făcut pe cale administrativă, fără să fi avut vreo legătură cu faptele inserate în cele două articole şi neconfirmate în dosar.
Astfel fiind, recursul pârâţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii T.C.V. şi F.E.R.R.M. împotriva deciziei civile nr. 304/A din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2659/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 184/2003. Civil. Legea nr.10/2001 - anulare... → |
|---|
