ICCJ. Decizia nr. 2174/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2174
Dosar nr. 13500 /1/2003
Şedinţa publică din 28 februarie 2006
Deliberând în condiţiile art. 256 Cod proc. civ., asupra cauzei de faţă a reţinut următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 20 septembrie 2002 , reclamantele G.N. şi G.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate prin restituirea unui teren în compensare corespunzătoare ca suprafaţă şi poziţie sau acordarea unor despăgubiri băneşti.
Reclamantele au solicitat obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 428 mp situat în staţiunea Mamaia , lotul 3 bis careul 32 şi să se constate că dispoziţia nr. 2533 din 22 februarie 2002 de respingere este netemeinică şi nelegală, nefiind motivat refuzul restituirii.
În motivare reclamantele au arătat că sunt succesoarele lui M.G. care a avut în proprietate suprafaţa de 428 mp lotul 3 bis careul 32 în staţiunea Mamaia, teren trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, ce este afectat în totalitate de şoseaua care face legătura între Constanţa şi Năvodari, indicând ca temei de drept art. 480-481 C. civ. şi Legea 10 / 2001.
Pârâţii prin întâmpinare au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Constanţa şi excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei Constanţa, iar în completările la întâmpinare au invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 1262 din 22 noiembrie 2002 a Tribunalului Constanţa s-au respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesual active a reclamantelor şi lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului şi neacceeptarea în termen a moştenirii.
S-a admis acţiunea în parte formulată de reclamantele G.N. şi G.R.
Totodată s-a anulat dispoziţia nr. 2533 din 22 februarie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa cu consecinţa obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri către reclamante.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că reclamantele sunt succesoarele numitului M.G. care a avut în proprietate terenul în litigiu, teren intrat fără titlu în proprietatea statului şi având în vedere că pe acest teren s-a construit o şosea, sunt îndreptăţite la a primi o justă despăgubire conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, anulând dispoziţia nr. 2533 din 22 februarie2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, prin care se respinsese cererea formulată de reclamante.
Împotriva sentinţei civile nr. 1262 din 22 noiembrie 2002 a Tribunalului Constanţa, în termen legal a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii acţiunii reclamantelor.
În motivare, pârâtul Primarul Municipiului Constanţa a susţinut că mandatul dat procuristului nu este valabil, fiind dat numai de una dintre reclamante, renunţarea la două capete de cerere s-a făcut de către procurist, iar pe fondul cauzei a arătat că autorul reclamantelor, M.G., nu a devenit proprietar pentru că nu a achitat integral preţul pentru teren şi că actul de vânzare-cumpărare este afectat de pactul comisoriu de gradul IV, cumpărătorul neîndeplinindu-şi obligaţiile asumate, contractul a fost reziliat pe deplin drept.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 50 / C din 14 mai 2003 a admis apelul formulat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa reţinând că preţul vânzării a fost de 25.630 lei, dar din această sumă nu s-a achitat decât suma de 19.293 lei ; prin Decizia nr. 22043 din 24 august 1957 terenul a fost preluat de stat pentru neplata preţului, decizie neatacată de părţi ; că neplata preţului şi modificarea construcţiei sunt cauze pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare prin intervenirea pactului comisoriu de gradul IV; că nu s-a făcut dovada că autorul reclamantelor a solicitat obţinerea unei autorizaţii de construcţie şi nici de autorizaţie specială, fiind culpa exclusivă a cumpărătorului.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantele au declarat recurs, critica privind următoarele aspecte :
Instanţa de apel a trecut cu multă uşurinţă peste toate dovezile produse cu privire la plata preţului pe care le-au găsit la momentul respectiv reţinând în mod eronat reaua credinţă din partea reclamantelor că nu ar fi plătit diferenţa de preţ, încălcând astfel prezumţia legală a bunei credinţe.
Din chitanţele depuse la dosar rezultă că s-a respectat clauza anuală, iar faptul că nu apare operată plata ultimului sfert din suma totală, nu înseamnă că nu s-a plătit pentru că nu există chitanţa.
Pe de altă parte recurentele au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabilă cauza de forţă majoră privind obligaţia de plată a preţului, atâta vreme cât în perioada 1940-1941 cea mai mare parte a construcţiilor existente în staţiunea Mamaia au fost rechiziţionate pentru cazarea trupelor germane, iar în toamna anului 1944 au fost ocupate în întregime de trupele sovietice până în anii 1950-1952.
Analizând Decizia recurată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de probele administrate, Înalta Curte a apreciat că deşi recurentele nu si-au motivat în drept cererea, dezvoltarea criticilor aduse hotărârii instanţei de apel face posibilă încadrarea acestora, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 în raport cu care a fost analizat recursul, reţinându-se următoarele :
Autorul M.G. a cumpărat terenul în litigiu în anul 1934 urmând ca în termen de 6 ani, care se împlinea în anul 1940, să edifice o construcţie.
Prin Decizia nr. 22043/1958 s-a stabilit că toate contractele de vânzare-cumpărare pentru care cumpărătorii terenurilor nu au construit în termenul de 6 ani stabilit prin Decizia din 5 decembrie 1924, sunt reziliate.
Pactul comisoriu de gradul IV nu şi-a produs efectele atâta timp cât în anul 1938 a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 177 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării, care instituie zona de graniţă chiar şi pentru staţiunea Mamaia, unde se situa terenul autorului reclamantelor şi interzicea edificarea oricăror construcţii particulare în acest perimetru.
Ca urmare acestor împrejurări nu se poate reţine culpa recurentelor şi nu se poate considera reziliat contractul de vânzare-cumpărare deţinut de autor, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursul va fi admis cu consecinţa modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei Primăria Municipiului Constanţa împotriva sentinţei primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul formulat de reclamanţii G.N. şi G.R. împotriva deciziei 50 C din 14 mai 2003 a Curţii de Apel Constanţa, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1262 din 22 noiembrie 2002 a Tribunalului Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică ,astăzi 28 februarie 2006.
← ICCJ. Decizia nr. 2312/2003. Civil. Legea nr.10/2001 -... | ICCJ. Decizia nr. 2178/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
---|