CSJ. Decizia nr. 2679/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2679
Dosar nr. 408/2003
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.W.L.I. a chemat în judecată S.C. E.D. S.A. solicitând să se dispună recunoaşterea pe teritoriul României conform Legii nr. 105/1992, a sentinţei definitive pronunţate la 6 martie 2001 de către Camera Internaţională de Comerţ, Curtea Internaţională de Arbitraj Paris în dosarul nr. 10772/DB, să se încuviinţeze executarea acestei sentinţe împotriva pârâtei şi să se emită un titlu executoriu în care să se menţioneze şi hotărârea de încuviinţare a executării.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că între părţi a existat un contract de publicitate iar pârâta nu a respectat clauzele stipulate privind plata preţului motiv pentru care a acţionat-o la Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris. Prin sentinţa pronunţată în dosarul nr.10772/DB/6 martie 2001 curtea a obligat pârâta la 57.700 USD ca sumă principală, dobânda acumulată de 1,8% pe lună, de la data de6 iunie 1999 până la data efectuării integrale a plăţii calculate la suma de 28.850 USD; dobânda de la data de 15 septembrie 1999 şi până la data efectuării integrale a plăţii asupraceleilalte sume de 28.850 USD ca şi suma de 4334 USD pentru costurile şi onorariile la procedura arbitrării.
A mai precizat că hotărârea arbitrală era definitivă şi că în raport de dispoziţiile Legii nr. 105/1992 putea fi recunoscută în România pentru a putea beneficia de autoritate de lucru judecat şi a fi pusă în executare silită.
Tribunalul Bihor, secţia civilă, prin sentinţa nr.353/C/26 iunie 2002 a respins excepţia inadmisibilităţii, respectiv a introducerii ca premature a cereriiformulate de E.D.S.A.
A admis în parte acţiunea reclamantei I.W.L.I. şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei pronunţate la 6 martie 2001 de către Camera Internaţională de Comerţ, Curtea Internaţională de Arbitraj Paris în dosarul nr. 10772/DB.
A respins capătul de cerere privind emiterea unui titlu executor menţionând în titlu şi hotărârea de încuviinţate a executării.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că reclamanta a depus la dosar în copie legalizată sentinţa pronunţată de Curtea Internaţională de Comerţ
Paris prin care se confirmau termenii care însoţesc sentinţa definitivă cu menţiunea că fiecare sentinţă de arbitraj este obligatorie pentru părţi, că fiecare parte se angajează săîndeplinească fără întârziere sentinţa, data, şi că această regulă seaplică şi îndosarul nr. 10772/DB.
Raportat la aceste aspecte instanţa a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârâtă care a susţinut că sentinţa ar fi fost nedefinitivă şi că reclamanta nu a învestit-o cu formula executorie constatând pe de o parte, că reclamanta a depus faxul nr.0034915781382 emis de Secretariatul Camerei Internaţionale de Comerţ prin care seconfirma că sentinţa era definitivă, iar pe de altă parte că în condiţiile art. 177 din Legea nr. 105/1992 nu era necesar ca hotărârea să fie învestită cu formulă executorie deoarece pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării, se emite titlu executoriu în condiţiile legii române.
Referitor la excepţia introducerii premature a acţiunii aceasta a fost respinsă pe considerentul că promovarea unui recurs în anulare împotriva sentinţei pronunţate de Curtea Internaţională de Arbitraj din Paris, nu-i înlătură caracterul definitiv şi nici nu era de natură a conduce la suspendarea hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, tribunalul aapreciat că erau întrunite condiţiile prev. deLegea nr. 105/1992 întrucât hotărârea a cărei recunoaştere a fost solicitată era definitivă, a fost pronunţată de o instanţă competentă să judeceprocesul şi există notorietate în ceea ce priveşte reciprocitatea între efectele hotărârilor străine între România şi Franţa.
Cu privire la capătul de cerere vizând emiterea unui titlu executor, menţionând în titlu şi hotărârea de încuviinţare a executării, instanţa a respins-o ca prematură faţă deprevederile art. 374 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 40/A/16 decembrie 2002 a admis apelul declarat de S.C. E.D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 353/26 iunie 2002 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamantei.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992 cererea de recunoaştere a hotărârii străine trebuie însoţită de dovada caracterului definitiv al acesteia, iar conform art. 175 din lege, cererea de încuviinţare a executării trebuie însoţită de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine eliberată de instanţa care a pronunţat-o.
Or, în speţă nu rezultă cu certitudine nici caracterul definitiv şi nici cel executoriu al hotărârii în discuţie cât timp Camera Internaţională de Comerţ a comunicat că nu este în măsură să furnizezeun certificat care să atestecă sentinţa de arbitraj este definitivă şi executorie făcânddoar trimitere la dispoziţiile art. 28 pct. 6 din Regulile de Arbitraj. De asemenea, în raport de textul invocat nu rezultă dacă părţile au dreptul să uzeze de calea de atac a acţiunii în anulare şi dacă respectiva cale de atac nu suspendă executarea.
În contra acestei decizii a declarat recurs S.C. I.W.L.I. susţinând în esenţă că instanţa de apela interpretat greşit dispoziţiile art. 3701 şi 2 din C. proc. civ., respectiv prevederile art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992.
Astfel, recurenta a învederat că în speţă, caracterul definitiv al sentinţei din 6 martie 2001 a Camerei de Comerţ şi Industrie Paris, rezultăcu prisosinţă din însăşi convenţia părţilor V-51 potrivit căreia toate disputele ce decurg din contractul încheiat vor fi soluţionate definitiv în conformitate cu Regulile de conciliere şi Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ de către un arbitru numit potrivit regulilor menţionate, locul arbitrajului fiind la Paris.
Caracterul definitiv al sentinţei a fost precizat şi în anexa la sentinţă ca şi în dispoziţiile art. 28 alin. (6) din Regulile de Arbitraj.
Recurenta a susţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 în sensul că a probat caracterul definitiv al sentinţei, a făcut dovada competenţei materiale a instanţei sesizate potrivit clauzelor contractuale, a existenţei convenţiei de reciprocitate între România şi Franţa, iar judecarea pricinii s-a făcut cu citarea şi participarea efectivă a părţilor.
De asemenea, conform art. 3701 C. proc. civ. hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România spre a beneficia de puterea lucrului judecat prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 166-172 din Legea nr. 105/1992, iar potrivit art. 3702 C. proc. civ. dacă respectivele hotărâri nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de cătrecei obligaţi a le executa pot fi puse în executare silită pe teritoriul României prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992. În consecinţă, acţiunea formulată a fost corect admisă, de către instanţa de fond, cea care a greşit fiind instanţa de apel a cărei hotărâre se impunea a fi desfiinţată.
Recursul este fondat.
Din dosar a rezultat că între părţi a intervenit contractul de publicitate nr.98/001320/6 mai 1999 care la capitolul V intitulat „Jurisdicţie şi soluţionarea amiabilă a disputelor" la pct.51 stipulează expres că „ toate disputele ce decurg din prezentul contract vor fi soluţionate definitiv în conformitate cu Regulile de Conciliere şi Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ, de către un (1) arbitru numit în conformitate cu Regulile mai sus menţionate. Locul arbitrajului va fi Paris".
În conformitate cu această clauză contractuală respectiv şi a dispoziţiilor pct. 52 din contract litigiul ivit între părţi privind plata preţului pentru activitatea de publicitate prestată de reclamantă a fost soluţionat de Curtea Internaţională de Arbitraj, Camera de Comerţ şi Industrie din Paris prin sentinţa din 6 martie 2001 dată în dosarul 10772/DB de către arbitrul unic numit de curte şi acceptat de părţi care a acţionat ca mediator pe cale amiabilă.
Conform clauzelor contractuluideja evidenţiate şi a prevederilor art. 28 alin. (6) din Regulile de Arbitraj sentinţa din 6 martie 2001 era definitivă şi obligatorie pentru părţi. Caracterul definitiv al sentinţei rezultă şi din „Anexa la sentinţa definitivă" pronunţată în conformitate cu Regulile Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ.
Din această perspectivă argumentarea instanţei de apel potrivit căreia probele dosarului nu atestau caracterul definitiv al sentinţei a cărei recunoaştere s-a solicitat era greşită şi contrar dovezilor menţionate.
În recurs a fost depusă şi precizarea făcută de Camera Internaţională de Comerţ prin consilier juridic responsabil în sensul că sentinţa definitivă din 6 martie 2001 emisă de către un arbitru unic şi anexa la sentinţa definitivă din 11 iunie 2001 se supun prevederilor art. 28 alin. (6) al regulilor. Textul invocat stabileşte că „fiecare sentinţă va fi obligatorie pentru părţi. Prin trimiterea litigiului spre arbitraj în baza acestor reguli, părţile se angajează să pună în aplicare orice sentinţă fără întârziere şi se va considera că acestea aurenunţat la dreptul lor de a recurge la orice formă de apel în măsura în care o astfel de renunţare se poate face în mod valabil".
Aşadar, în raport de înscrisurile invocate, reclamanta a probat caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârii a cărei recunoaştere a fost solicitată.
Tot astfel, reclamanta recurentă a dovedit şi îndeplinirea cerinţelor art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în sensul că hotărârea era definitivă, instanţa care a pronunţat-o a avut potrivit legii străine competenţa să judece procesul şi exista reciprocitate între România şi Franţa pe acest aspect, iar procesul s-a derulat în prezenţa părţilor legal citate.
În schimb pârâta nu a probat existenţa vreunei situaţii prev. de art. 168 din Legea nr. 105/1992 care fac ca recunoaşterea hotărârii străine să fie refuzată.
Pe de altă parte, încuviinţarea de către instanţa de fond a executării sentinţei arbitrale în discuţie este în acord cu menţiunile din contractul de publicitate intervenit între părţi potrivit cărora sentinţa are caracter definitiv şi obligatoriu pentru acestea şi respectiv cu art. 28 alin. (6) alRegulilor Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei Internaţionale de Comerţ deja evidenţiate şi se încadrează în prevederile art. 173-177 din Legea nr. 105/1992, respectiv art. 3702 C. proc. civ.
În fine, pârâta nu a probat exercitarea vreunei forme deapel în contra menţionatei sentinţe cu eventuale consecinţe asupra sentinţei a cărei recunoaştere a fost solicitată.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi admis şi a modifica hotărârea atacată în sensul respingerii apelului declarat de S.C. E.D. S.A. Oradea cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. I.W.L.I. împotriva deciziei nr. 40 A din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de S.C. E.D. SA Oradea împotriva sentinţei nr. 353 din 26 iunie 2002 a Tribunalului Bihor, secţia civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 267/2003. Civil | CSJ. Decizia nr. 265/2003. Civil → |
|---|
