CSJ. Decizia nr. 2682/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2682/2003
Dosar nr.662/2002
Şedinţa publică din19 iunie2003
La data de 30 mai 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat legal de Primarul General şi intervenienţii M.D.şi M.M., precum şi împotriva deciziei civile nr.576 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 10 iunie 2003 apoi la19 iunie 2003.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 februarie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanta D.M.a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. „R." S.A. solicitând ca prin sentinţă să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str.General Berthelot nr.69 A (fost nr.73), structurat pe 2 nivele, având la parter 2 camere, bucătărie, cămară, cameră servitor şi 3 camere, iar la etaj 3 camere, baie, cămară şi pod, precum şi cota aferentă de 1/3 din suprafaţa totală de 523 mp. pe care este clădit întregul imobil.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este încă moştenitoare, în calitate de soţie supravieţuitoare, a defunctului său soţ, D.N.M., care la rândul său a dobândit apartamentul ca succesor de pe urma surorii lui, D.E.M..
S-a mai susţinut că bunul a fost naţionalizat prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr.92/1950, în condiţiile în care D.E.M. era soră medicală şi deci beneficia de dispoziţiile de excepţie ale art.II din actul normativ menţionat. În consecinţă, imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995 şi poate fi revendicat.
La termenul de judecată de la 28 mai 1998 au formulat în cauză cerere de intervenţie în interes propriu numiţii M.D.şi M.M., solicitând să fie respinsă acţiunea principală.
Au susţinut că Decretul nr.92/1950 a fost corect aplicat, imoblilul fiindpreluat de către stat cu titlu, astfel încât reclamanta nu poate solicita restituirea sa în natură.
Pe de altă parte au arătat că, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr.586/1996, au dobândit de la S.C. „R.V." S.A. apartamentul în litigiu, încheind actulcu bună-credinţă şi având calitatea de proprietari.
Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu prin încheierea din 1 aprilie 1999.
Examinând probatoriul cu înscrisuri administrate, Judecătoria sectorului 1, prin sentinţa civilă nr.8538 din 27 mai 1999, a admis cererea de intervenţie şi a respins acţiunea principală ca nefondată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr.3349 A din 26 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. A fost desfiinţată sentinţa şi în baza prevederilor art.2 pct.1, lit.b C. proc.civ. cauza a fost reţinută pentru soluţionarea în primă instanţă de către tribunal.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost constatat nul prin Decizia civilă nr.1583 din 26 aprilie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr.5983/1999.
În faţa acesteiinstanţe de fond, la data de 3 octombrie 2000, reclamanta a formulat o cerere completatoare la acţiunea principală, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. „R.-V." S.A. şi intervenienţi.
S-a arătat că actul a fost încheiat, ca vânzător, nu de către proprietarul bunului, ci de către administrator şi că au fost încălcate şi o serie de condiţii de formă care conduc la nulitate.
A mai precizat că înţelege să se judece în calitate de pârât cu Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Soluţionând cauza ca instanţă de fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr.430 din 13 aprilie 2001, a admis acţiunea completată formulată de reclamantă şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.568/112/1996 încheiat între pârâta S.C. „R.V." S.A. şi intervenienţi; s-a dispus de asemenea obligarea pârâţilor de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu precum şi cota de 1/3 din terenul pe care este construit întregul imobil.
A fost respinsă cererea de intervenţie în interespropriu ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa reţinut în esenţă că: reclamanta arecalitate procesuală activă iar imobilul revendicat est.
cel naţionalizat prin Decretul nr.92/1950 (poziţia nr.2160 din listele-anexă).
- naţionalizarea s-a făcut în mod abuziv, apartamentul intrând în patrimoniul statului fără titlu deoarece proprietara, D.E.M., era casnică şi deci se încadra în excepţiile prevăzute de art.II din actul normativ menţionat;
- contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. „R.V." S.A. şi intervenienţii M. este lovit de nulitate absolută întrucât vânzătoarea fusese înştiinţată de către reclamantă să nu înstrăinezeiar aceasta din urmă formulase şi cerere de restituire în natură potrivit prevederilor Legii nr.112/1995;
- contractul de vânzare-cumpărare este nul şi pentru că a fost încheiat de S.C. „R.V." S.A. în nume propriufără să existe un mandat special în acest sens din parteaPrimăriei Municipiului Bucureşti;
- intervenienţii nu se pot prevala de bună credinţă la încheierea contractului întrucât aveau posibilitatea să cunoască situaţia juridică reală a imobilului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri pârâţii S.C."R.V." S.A. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General, precum şi intervenienţii M.D.şi M.M..
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Decizia nr.576 din 28 noiembrie 2001 a respins ca tardiv declarat apelul formulat de pârâta S.C. „R.V." S.A. şi ca nefondate apelurile pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi ale intervenienţilor M..
În privinţa apelului declarat de pârâta S.C. „R.V." S.A. insntanţa a reţinut că s-a depăşit termenul de 15 zile prevăzut de art.284 C.proc.civ., hotărârea instanţei de fond fiind comunicată părţii la 25 iunie 2001 iar apelul declarându-se abia la 16 iulie 2001.
Referitor la criticile formulate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti s-a arătat că acestea sunt nefondate deoarece:
- acest pârât are, ca de altfel şi Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primar, calitate procesuală pasivă în cauză;
- autoarea reclamantei, fiind casnică, a fost în mod corect considerată ca exceptată de la măsura naţionalizării, în condiţiile art.II din Decretul nr.92/1950;
- contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intervenienţii M. nu poate produce efecte, buna-credinţă a acestora nefiind probată.
În fine, analizându-se apelul declarat de către intervenienţii M., s-a arătat în principal că:
- naţionalizareaimobilului s-a făcut în mod abuziv, neţinându-se seama defaptul că proprietara făceaparte din categoria persoanelor exceptate de la luarea măsurii, în condiţiile art.II din Decretul nr.92/1950;
- nu s-a dovedit buna-credinţă a intervenienţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât acesta nu poateproduce efectele translative de proprietate pretinse.
Împotrivaacestei decizii au declarat recursuri pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General şi intervenienţii M.D.şi M. M.
În recursul său, pârâtul a formulat o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., susţinând că există o contradicţie în argumentele din decizie cu privire la calitatea sa procesuală pasivă. Astfel, deşi s-amotivat că nici Primarul şi nici Consiliul General al Muncipiului Bucureşti nu stau în proces în nume propriu, ci ca reprezentaţi ai unităţii administrativ teritoriale, totuşi s-a conferit legitimare procesuală pasivă pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Al doilea motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art.304 pct.9 C.proc.civ. vizează nelegalitatea deciziei sub mai multe aspecte:
- nu s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul naţionalizat şi cel revendicat;
- în mod greşit autoarea reclamantei a fost considerată exceptată de la măsura naţionalizării conform prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950;
- contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului către intervenienţi nu este afectat de nici o cauză de nulitate absolută, mandatul general al vânzătorului S.C. „R.V." S.A. decurgând din prevederile Legii nr.112/1995.
În recursul lor,intervenienţii M. au susţinut în primul rând că hotărârile sunt nelegale în sensul prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ., instanţa de apel omiţând în mod nejustificat să facă aplicarea art.46 din Legea nr.10/2001 şi să constate că sunt proprietarii apartamentului întrucât l-au dobândit cu bună credinţă.
Au mai arătat că actul translativ de proprietate s-a încheiat în condiţiile legale, cu respectarea condiţiilor, termenelor şi procedurii prevăzute de Legea nr.112/1995, mandatul dat de Primăria Municipiului Bucureşti către S.C. „R.V." decurgând din prevederile acestui act normativ.
O altă critică s-a întemeiatpe dispoziţiile art.304 pct.10 C.proc.civ., susţinându-se că instanţele au apreciat în mod greşit probatoriile administrate în cauză în ceea ce priveşte calitatea autoarei reclamante de a fi exceptată de la aplicarea măsurii naţionalizării conform prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, intitulată „Notă de susţinere", prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Părţileau depus la dosarul cauzei înscrisuri conform dispoziţiilor art.305 C.proc.civ.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reţine că esenţiale pentru soluţionarea problemelor deduse judecăţii sunt două aspecte, care de altfelfac şi obiectul recursurilor:
1. Dacă titlul statului este sau nu valabil în raport de modul în car.
au fost aplicate prevederile Decretului nr.92/1950;
2. Dacă înstrăinarea apartamentului către intervenienţii M. îşi produce sau nu efectele, contractul de vânzare-cumpărare fiind nul sau, dimpotrivă, valid.
În funcţie de aceste probleme vor fi grupate şi analizate motivele de recurs.
În ceea ce priveşte validitatea titlului statului, Curtea reţine că recursurile sunt nefondate.
Instanţele au apreciat în mod corect, pe baza materialului probator administrat, că titlul statului nu este valabil, măsura naţionalizării luându-se cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr.92/1950.
Este cert că autoarea reclamantei, care a dobândit apartamentul prin act dotal şi în cursul anului 1950 s-a încadrat în muncă, fiind soră medicală, nu putea fi considerată un „exploatator de locuinţe" în sensul prevederilor art.I din Decretul nr.92/1950. Autoarea reclamantei era casnică la momentul naţionalizării, nu avea în proprietate decât un corp de clădire format din 3 apartamente şi nu obţinea venituri din închirierea acestora, astfel încât în mod corect s-a apreciat că erau pe deplin incidente dispoziţiile de excepţie ale art.II din Decretul nr.92/1950.
Este de asemenea nefondată critica referitoare la o pretinsă lipsă de identitate fizică între imobilul revendicat şi cel menţionat în actele dosarului ca aparţinând autoarei reclamantei. Cu înscrisuri oficiale necombătute, depuse chiar şi în faza de recurs, s-a făcut dovada evoluţiei în timp a adrese.
poştale a imobilului iar titlurile de proprietate nu lasă loc nici unei îndoieli sub acest aspect.
În fine, nu există o contradicţie în argumentarea deciziei cu privire la calitatea pârâtei Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a sta în proces.
Curtea de Apel a motivat în mod corect că pârâtulC.G.M.B. acţionează ca reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, în speţă Municipiul Bucureşti, ceea ce nu este în dezacord cu considerarea acestei persoane juridice ca având calitate procesuală pasivă.
Recursurile sunt însă fondate în ceea ce priveşte aprecierea validităţii şi efectelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. „R.V." S.A. şi intervenienţii M..
Instanţele au considerat în mod greşit că acest act translativ de proprietate este afectat de o cauză de nulitate absolută şi anume lipsa unui mandat special dat de propriretarulaparent – Primăria Municipiului – unităţii vânzătoare – S.C. „R.V." S.A.
Această concluzie este eronată din mai multe puncte de vedere:
- în sistemul dreptului civil român, vânzarea lucrului altuia nu atrage nulitatea absolută a actului juridic, ci alte soluţii juridice – remediu;
- atribuţia unităţii vânzătoare de a înstrăina bunul rezultă în mod direct şi explicit atât din actele normative care îi reglementează activitatea, cât, mai ales, din prevederile Legii nr.112/1995 şi a Normelor metodologice emise în baza ei;
- motivând în drept teza nulităţii absolute, tribunalul se referă la untext – art.1506 alin.2 C.civ., care nu are nici o legătură cu cauza.
Pe de altă parte – şi acesta este elementul esenţial – nu s-a făcut nici o dovadă în sensul căintervenienţiiM. ar fi fost derea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect Curtea de Apel argumentează în mod eronat că intervenienţiinu şi-au deovedit buna-credinţă, inversând astfel sarcina probei.
În fapt însă, după expirarea termenului precizat de art.9 din Legea nr.112/1995, intervenienţii, care erau chiriaşi în apartament, au făcut cerere de cumpărarea apartamentului care le-a fost aprobată de unitate.
de stat specializată. La momentul cererii, ca de altfel şi la cel al încheierii contractului, intervenienţii nu fuseseră notificaţi şi nu exista vreo acţiune în revendicare pe rolul instanţelor (ea s-a formulat de către reclamantă după circa un an, în februarie 1998).
În aceste condiţii, afirmaţia instanţelor în sensul că intervenienţii, dacă ar fi făcut demersuri, ar fi aflat situaţia juridică a imobilului, nu are suport probator.
Împrejurarea că reclamanta a formulat la organele administrative o cerere de restituire în natură a apartamentului, intervenită pe dispoziţiile Legii nr.112/1995 nu schimbă această situaţie. Era evident că, în baza actului normativ menţionat, reclamanta nu putea obţine o restituire în natură întrucât nu locuia în apartamentul respectiv.
Toate aceste împrejurări atestă în mod cert că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care este valid, intervenienţii au fost de bună credinţă.
Or, este unanim admis că principiul desfiinţării actului subsecvent (în speţă acest contract, în raport de constatarea nevalabilităţii titlului statului) cunoaşte în aplicarea sa o importantă excepţie, şi anume situaţia dobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros, ceea ce dă expresie ocrotirii aparenţei de drept şi securităţii dinamice a circuitului civil şi în raport de care acţiunea trebuia respinsă.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9 şi art.312 alin.3 C.proc.civ. se vor admite recursurile şi se va modifica Decizia Curţii de Apel în sensul admiterii apelurilor declarate de aceeaşi pârâţi împotriva deciziei tribunalului. Va fi schimbată această situaţie în sensul respingerii acţiuniireclamantei, aşa cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General şi pârâţii intervenienţi M.D.şi M.M. împotriva deciziei nr.576 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia în sensul căadmite apelurile declarate de aceleaşi părţi împotriva sentinţei civile nr.430 din 13 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă în sensul că respinge acţiunea reclamanteiD.M., astfel cum a fost completată caneîntemeiată. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2694/2003. Civil | CSJ. Decizia nr. 267/2003. Civil → |
|---|
