CSJ. Decizia nr. 2689/2003. Civil. Revendicare - Decretul 92/1950. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2689
Dosar nr. 1497/2003
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constata următoarele:
Prin acţiunea formulată şi precizată ulterior reclamanta Ş.A.A., a chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti şi pe pârâţii I.M., I.I., solicitând să-i fie lăsat în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti respectiv apartamentele nr. 2 şi 3.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul a constituit proprietatea antecesoarei sale, fiind preluat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, titlul său fiind deci mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor cumpărători.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 197 din 12 martie 2002, a respins acţiunea, reţinând că reclamanta nu a dovedit că autoarea sa era pensionară în 1950, imobilul fiind trecut cu titlu în proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr. 37 din 27 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul formulat de reclamanta Ş.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 197 din 12 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii I.I. şi I.M., I.N., M.I. şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa în sensul că: a admis acţiunea, a obligat pe pârâţii I.N., I.M., I.I. şi M.I. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti; a respins excepţia nulităţii sentinţei ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a făcut dovada că imobilul a aparţinut autorilor săi, fiind naţionalizat abuziv, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
După naţionalizare apartamentul de la parter a rămas în posesia reclamantei şi a autoarei sale.
Apartamentele nr. 2 şi 3, au fost dobândite de pârâţi prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 40874 din 13 noiembrie 1996 şi nr. 40860 din 6 noiembrie 1986, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În ce priveşte invocarea bunei evidenţe a părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, excepţie prevăzută la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995 pentru restituirea bunului, încă din 23 mai 1996, anterior încheierii celor două acte de vânzare-cumpărare, iar pârâţii aveau obligaţia verificării situaţiei juridice a imobilului.
Astfel, cum instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare, comparându-se titlul reclamantei cu cel al pârâţilor, titlul reclamantei este mai bine caracterizat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii I.M., I.N., I.I. şi M.I., susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare, respectiv asupra cererii formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru despăgubiri şi nu pentru restituire în natură.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Greşit s-a apreciat că Decretul nr. 92/1950 ar fi fost un act normativ neconstituţional şi că nu a constituit un titlu valabil, în cauză operând prevederile art. I din decret.
Preferabile sunt contractele de vânzare–cumpărare imobilul fiind cumpărat de la adevăratul proprietar al cărui titlu nu a fost contestat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1950, fiind deci valabile, faţă de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este fondat potrivit celor ce urmează.
Deşi investită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, formulată pe calea dreptului comun anterior Legii nr. 10/2001, invocându-se ca temei juridic compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi, instanţa de apel, schimbând în tot sentinţa (corect de altfel), a soluţionat pe fond cauza, în considerarea, exclusivă, a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu referire în acest sens la buna sau reaua credinţă a pârâţilor cumpărători ai apartamentelor din litigiu pe baza Legii nr. 112/1995 vizând deci, în mod explicit, valabilitatea (sau nevalabilitatea) contractelor de vânzare–cumpărare în discuţie.
Or, instanţa a procedat astfel, în lipsa unei cereri având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, obiect de judecată care ar fi putut, eventual, să facă posibilă aplicarea, într-un sens sau altul a prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, sub un prim aspect, era necesar deci, ca instanţa să soluţioneze cauza, exclusiv în temeiul principiilor aplicabile pe dreptul comun în materia comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţi şi eventual cu suplimentarea probatoriului administrat în acest sens.
Pe de altă parte, chiar dacă instanţa ar fi avut în vedere, în acest cadru procesual, valabilitatea (sau nevalabilitatea) contractelor de vânzare cumpărare, în lipsa unui capăt de cerere formulat în acest sens sau tocmai de aceea, este de reţinut că, pe cale separată şi urmare procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, pe rolul instanţelor se află în curs de judecată, între aceleaşi părţi, acţiunea având acest obiect, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de părţi.
Acţiunea a fost admisă în acest sens, prin decizia civilă nr. 284 din 18 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, cauza aflându-se în faza de judecată a recursului, la aceeaşi curte de apel, cu termen de judecată la 20 aprilie 2005.
Or, dacă aşa este, faţă de cele arătate, soluţia care va fi pronunţată irevocabilă în acea cauză, va avea legătură directă cu modul de soluţionare a prezentei cauze, chiar în cadrul procesual existent, fiind de admis că existenţa, în anumite condiţii, sau inexistenţa titlului deţinut, rezultând din desfiinţarea sa, poate determina soluţia ce se va da în această cauză.
Aşa fiind, pentru cele arătate, în temeiul art. 312 şi art. 314 C. proc. civ., se impune, prin admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii I.M., I.I., M.I. şi I.N. împotriva deciziei civile nr. 37/A din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 369/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 2147/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
