ICCJ. Decizia nr. 2806/2003. Civil. Revendicare - Decret nr.111/1951. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2806
Dosar nr. 2180/2003
Şedinţa publică din 7 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 iulie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamanţii G.I., G.A.A. şi D.R. au chemat în judecată, printr-o „acţiune în constatare provocatorie" Consiliul local al sectorului 5 Bucureşti, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că apartamentul 42 a fost preluat fără titlu valabil de către stat, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995; în schimb au solicitat să se constate valabilitatea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., art. 2 din Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 1, art. 11, art. 20 şi art. 31 Constituţie, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.
S-au depus pentru dovedirea acţiunii: certificat de calitate de moştenitor de pe urma defunctei H.V.E., decedată la 3 octombrie 1955 la Cluj; copia incompletă a unei sentinţe de divorţ din anul 1949 (prin care s-a admis acţiunea reclamantului G.V. împotriva soţiei G.I., fiindu-i încredinţaţi tatălui cei trei băieţi I.I., V.F. şi A.A., iar mamei fetiţa E.M.), copia unui contract de închiriere încheiat în ianuarie 1950 de G.V.ca procurator al soţiei G.E. cu privire la apartamentul 42, către Întreprinderea de stat Scrisul liber.
Prin sentinţa civilă nr. 3022 din 21 aprilie 1997 Judecătoria sectorului 5 a respins ca inadmisibilă, conform art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare formulată.
Sentinţa a fost desfiinţată prin admiterea apelului reclamanţilor de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 250 din 28 ianuarie 1998. În acel dosar, oral, avocatul reclamanţilor a solicitat „introducerea în cauză" a Comisiei municipale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (la data de 29 octombrie 1997, conform încheierii de şedinţă de la dosar 4390/1997).
În fond după casare, în faţa Judecătoriei sectorului 5 s-au depus în copie: contractul de vânzare-cumpărare a cotei de 2,77 % din teren şi contractul de construire prin care cumpărătoarea E.G., născută H., s-a obligat să plătească, în vederea dobândirii în proprietate, construirea unui apartament la etajul 7 din blocul aflat în construcţie.
La 8 ianuarie 1999 avocatul reclamanţilor a ridicat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei; faţă de valoarea indicată la acel termen, de 600 milioane lei.
Ca urmare, admiţând excepţia, instanţa s-a desesizat în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1260 din 3 noiembrie 1999 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor şi a respins acţiunea.
Soluţia a fost menţinută prin Decizia nr. 145 din 21 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3641 din 26 octombrie 2000 a admis recursul reclamanţilor, a casat ambele hotărâri şi, în temeiul art. 314 C. proc. civ. a dispus reluarea judecăţii pentru ca prin suplimentarea probatoriului, să se verifice existenţa certă a calităţii procesual active a reclamanţilor).
Investit a doua oară cu judecata, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 6621 din 13 iunie 2001, prin care a respins ca nefondată acţiunea. S-a reţinut în motivarea acestei sentinţe că reclamanţii nu au făcut, potrivit indicaţiilor instanţei de casare, probe suplimentare, care să înlăture dubiile privind identitatea de persoană între autoarea lor H.V.E. şi G.E., care a încheiat contractul de construire; în plus, nu rezultă calitatea în care acţionează D.R., care nu apare în certificatul de calitate de moştenitor.
În faţa instanţei investite cu judecarea apelului împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au depus copiile actelor de stare civilă: certificat de naştere H.V.E., certificat de căsătorie dintre G.A.V. şi H.V.I., certificate de naştere ale reclamanţilor, certificat de căsătorie dintre părinţii reclamanţilor D.R.D., certificat de deces al mamei aceluiaşi reclamant, D.E.M., decedată în anul 1994 la Calafat. De asemenea, s-a depus un înscris, emanând de la S.C. C. S.A., din care rezultă că imobilul preluat în baza Decretului nr. 111/1951 a fost vândut la 5 decembrie 1996 lui G.V. S-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care a concluzionat că apartamentul construit de G.E. este acelaşi cu cel cumpărat de la S.C. C. de fostul chiriaş, conform Legii nr. 112/1995.
În concluzii orale, reclamanţii prin avocat au solicitat desfiinţarea hotărârii apelate şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia civilă nr. 112 din 24 februarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul, menţinând astfel sentinţa de fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal reclamanţii prin avocat au declarat prezentul recurs, prin care au susţinut generic că ar fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.
Au fost redate in extenso considerentele hotărârilor pronunţate anterior în cauză, susţinându-se, în esenţă, că în lipsa depunerii probelor, instanţa ar fi trebuit să suspende judecata conform art. 114 C. proc. civ., iar nu să respingă acţiunea.
Recurenţii au dezvoltat apoi argumentul că reclamantul D.R.D. are calitate procesual activă, ca moştenitor sezinar al defunctei sale mame.
Se reproşează instanţei de apel că nu a motivat ce anume acte ar fi trebuit să existe şi nu se găsesc la dosar, precum şi faptul că a ignorat lipsa vreunei sentinţe judecătoreşti emise în condiţiile Decretului nr. 111/1951 cu privire la apartamentul în cauză.
Prin concluziile orale formulate, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele care urmează.
Mai întâi, se impune observaţia că recursul nu îndeplineşte exigenţele art. 303 C. proc. civ. privind motivarea şi dezvoltarea fiecărui motiv de casare invocat. Chiar dacă indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac, pentru a permite judecătorului să încadreze într-unul din temeiurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., faptele şi motivele de casare trebuie să fie determinate de recurent într-o manieră suficient de clară.
În speţă se poate presupune că s-a susţinut nelegalitatea deciziei, vizând trimiterea la greşita aplicare a art. 114 C. proc. civ. de către instanţa de apel.
Acest articol reglementează obligaţiile preşedintelui instanţei privind verificarea, cu ocazia înregistrării cererii de chemare în judecată, a îndeplinirii cerinţelor formale prevăzute de art. 112 C. proc. civ. De asemenea, stabileşte pentru reclamant obligaţia de a completa cererea informă într-un termen scurt, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 339 C. proc. civ. care reglementează procedurile necontencioase.
Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, în speţă reclamanţii au emis pretenţii în contradictoriu cu statul român, prin organul administraţiei publice locale, cu privire la un apartament despre care au afirmat că a aparţinut autoarei lor H.V.E.
Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Probele propuse şi administrate, pentru a forma convingerea instanţei, trebuie să fie pertinente şi concludente pentru descoperirea adevărului.
Legea stabileşte şi în sarcina judecătorilor obligaţia ca în virtutea rolului activ, să dea îndrumări părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin în proces, dar numai în ipoteza art. 129 alin. (3) C. proc. civ., când părţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat.
Susţinerea recurenţilor, care pe tot parcursul procesului au beneficiat de asistenţă juridică profesionistă acordată de avocat, în sensul că instanţa ar fi trebuit să le indice probele convingătoare pentru dovedirea pretenţiilor, nu poate fi primită decât dacă s-ar încălca principiul fundamental al echidistanţei judecătorilor.
Trimiterea din motivele de recurs la posibilitatea suspendării judecăţii pentru neîndeplinirea obligaţiei reclamantului de a-şi completa cererea, nu este pertinentă în cauză.
Textele invocate, art. 339 C. proc. civ., art. 1551 C. proc. civ., vizează omisiuni flagrante de natură formală ale cererii, iar nu ipoteza în care probele deja administrate nu sunt convingătoare pentru a da câştig de cauză reclamantului.
Atât în primul ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 3641/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, care a dispus suplimentarea probatoriului, cât şi în prezentul ciclu procesual, care sub aspectul analizei probelor s-a epuizat după judecarea apelului, reclamanţii au avut la dispoziţie numeroase termene pentru a-şi dovedi cererea.
Totuşi, inadvertenţele constatate de toate completele de judecată au persistat, nefiind înlăturate prin probe concludente.
Astfel, din sentinţa de divorţ pronunţată în anul 1949 între G.V. şi G.I. rezultă că soţii au avut 4 copii, 3 băieţi (doi din ei putând fi reclamanţii G.I. şi G.A.A.) şi o fată (care poate fi E.M., mama reclamantului D.R.).
În ciuda afirmaţiilor formulate chiar în recurs privind evidenţa drepturilor exclusive ale celor trei reclamanţi, probele administrate în susţinerea acestor afirmaţii nu au fost convingătoare, astfel cum bine au observat instanţele de fond şi de apel şi s-a reţinut şi în Decizia nr. 3641/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
Cu privire la calitatea procesuală a reclamantului D.R., se susţine prin motivele de recurs că instanţele au ignorat dispoziţiile legale privind calitatea de sezinar a descendentului, care are posesia de drept a moştenirii, putând acţiona în justiţie, fără nici o dovadă suplimentară.
Cu privire la acest aspect, este de observat că toţi succesibilii, indiferent că sunt sau nu sezinari, trebuie să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii.
Atât drepturile asupra moştenirii, cât şi sezina sunt consecinţe ale calităţii de moştenitor. Ceea ce înseamnă că nu sezina dă naştere acestei calităţi (de moştenitor) ci, dimpotrivă, această calitate legitimează sezina.
Succesibilii nu se bucură aşadar de sezină, decât dacă şi-au însuşit calitate de moştenitor, prin acceptarea, expresă sau tacită, a succesiunii în termenul legal de opţiune succesorală.
Cum în speţă reclamantul D.R. nu a administrat probe care să dovedească însuşirea calităţii de moştenitor, şi cu privire la el soluţia la care s-au oprit instanţele este legală.
Instanţa de fond a mai reţinut, soluţia fiind neschimbată în apel, şi, împrejurarea că nu s-a dovedit că H.V.E., decedată în anul 1955 la Cluj, este una şi aceeaşi persoană cu G.E., care a încheiat contractul de construire a apartamentului pretins.
Astfel fiind, împrejurarea că nu ar exista vreo hotărâre judecătorească emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 cu privire la apartamentul în cauză (deşi potrivit adresei S.C. C. aflată la dosarul nr. 3599/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, poate prezuma existenţa unui titlu al statului) este o chestiune subsidiară, a cărei analiză corect nu a fost aprofundată.
Pentru considerentele ce au fost expuse, recursul urmează a fi respins conform art. 312 C. proc. civ., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.I.I., G.A.A. şi D.R. împotriva deciziei civile nr. 112 A din 24 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2003. Civil. Litigiu de munca , suspendare... | ICCJ. Decizia nr. 2773/2003. Civil. Majorare pensie. Recurs → |
|---|
