ICCJ. Decizia nr. 2896/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2896
Dosar nr. 4471 /2003
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2002 sub nr. 868 pe rolul Tribunalului Cluj reclamanţii B.R.M. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Dej solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să anuleze actul administrativ nr. 28469 din 12 noiembrie 2001.
- să oblige pârâta să recunoască dreptul lor de proprietate constând în retrocedarea în natură a imobilului situat în Dej, în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
- solicită şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii arată că au notificat-o pe pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc, în baza Legii nr. 10/2001, solicitând retrocedarea imobilului în litigiu.
Se mai arată de către reclamant că pârâta a răspuns la notificare arătând că restituirea în natură nu este posibilă, fără să arate care sunt motivele care împiedică restituirea.
Pârâta a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de către reclamanţi arătând că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă pentru că apartamentele care-l compun au fost cumpărate de către chiriaşii care locuiau în ele, conform Legii nr. 112/1995.
Mai arată pârâta că în răspunsul la notificare a comunicat reclamanţilor să se adreseze conform art. 36 alin. (2) Prefecturii pentru a obţine despăgubiri băneşti.
Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr. 772 din 26 noiembrie 2002, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a se pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost reluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 şi în prezent cele 9 apartamente ale imobilului au fost vândute foştilor chiriaşi.
S-a mai reţinut că întrucât imobilul nu mai este în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, nu mai poate fi restituit în natură prin dispoziţie motivată a primarului în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii nu au solicitat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare.
Se mai constată că prin notele scrise depuse la ultimul termen reclamanţii au arătat că pentru apartamentele imobilului în litigiu nu existau contracte de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Se solicită să se constate că cererea de anulare a actului emis de primărie este o cerere de contencios administrativ şi deci competenţa de soluţionare o are secţia de contencios administrativ a Tribunalului, iar cererea privind retrocedarea imobilului şi cererile de constatarea nulităţii contractelor de vânzare–cumpărare (făcute prin precizarea acţiunii de la fila 95 dosar) sunt de competenţa Judecătoriei Dej.
În consecinţă hotărârea apelată trebuie să fie anulată şi în temeiul art. 165 C. proc. civ. să se dispună disjungerea acţiunii în contencios administrativ de acţiunea de drept comun.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 111 din 26 iunie 2003 a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că „înscrisul" depus la termenul din 19 noiembrie 2002 existent la fila 95 nu reprezintă o precizare şi o completare a acţiunii, ci doar note scrise în susţinerea cererii de restituire în natură a imobilului, neîndeplinind condiţiile prevăzute de art. 112 şi art. 132 C. proc. civ.
A mai reţinut instanţa că în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, cererea de anulare a dispoziţiei prin care s-a răspuns la notificare este o cale de atac şi este de competenţa în primă instanţă a secţiei civile a tribunalului şi nu a secţiei contencios administrativ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se reţine că în mod greşit instanţele au reţinut că cererea sa de anulare a actului administrativ emis de către Primarul municipiului Dej este o plângere formulată în baza art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 când, în realitate, este o acţiune de contencios administrativ şi ca atare competenţa de soluţionare o are secţia de contencios administrativ a Tribunalului Cluj, nu secţia civilă, cum a apreciat instanţa de apel.
Se susţine deasemenea că cererea depusă la data de 19 noiembrie 2002 reprezintă o completare şi precizare a acţiunii prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare a celor 9 apartamente din imobilul în litigiu.
Cu privire la această cerere arată că soluţionarea ei este de competenţa Judecătoriei Dej întrucât valoarea obiectului acestei cereri este sub 2 miliarde lei.
Recursul este nefondat.
Astfel, este de reţinut în primul rând că reclamanţii–recurenţi nu au criticat prin recurs nici în principal şi nici în subsidiar soluţia dată în cererea de anulare a actului administrativ prin care li s-au respins pretenţiile avute prin notificare cu privire la retrocedarea în natură a imobilului în litigiu.
În consecinţă urmează a analiza numai susţinerile din recurs.
Astfel, cu privire la natura juridică a cererii de anulare a actului administrativ nr. 28469 din 12 noiembrie 2001 emis de Primarul Municipiului Dej prin care le-a fost respinsă cererea reclamanţilor, făcută prin notificare, cu privire la retrocedarea în natură a imobilului, urmează a reţine că ea este o plângere făcută în baza art. 24 pct. 7 şi 8 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens urmează a reţine că prin acest răspuns la notificare s-a recomandat reclamanţilor, faţă de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, să se adreseze, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Prefecturii judeţului Cluj în legătură cu despăgubirile băneşti.
De menţionat că prin notificarea făcută conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanţii au făcut o cerere alternativă „să li se restituie în natură sau echivalent bănesc" imobilul din Dej.
Despre cererea subsidiară a măsurii reparatorii prin „echivalent bănesc" reclamanţii omit să mai discute.
Deci este evident că reclamanţii au început şi au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, de altfel prin acţiune reclamanţii arată în mod expres că solicită „recunoaşterea dreptului lor, constând în retrocedarea în natură a imobilului, în conformitate cu Legea nr. 10/2001".
În atare situaţie, în mod legal şi temeinic, instanţele au apreciat că este o acţiune formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi competenţa de soluţionare revine secţiei civile a Tribunalului conform art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001 şi nu secţiei de contencios administrativ.
Dispoziţia a cărei anulare se solicită de către reclamanţi este într-adevăr un act administrativ, dar faţă de prevederile legii speciale mai înainte arătate procedura de contestare este aceea stabilită prin legea specială care derogă de la dreptul comun.
În legătură cu celălalt aspect privind competenţa de soluţionare a „cererii privind constatarea nulităţii absolute a celor 9 contracte de vânzare–cumpărare a apartamentelor din imobilul în litigiu" urmează a constata, astfel cum corect au reţinut şi instanţele de fond şi apel, că această cerere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 112 şi art. 132 C. proc. civ.
De reţinut deasemenea că aceste „concluzii" existente la fila 95 dosar fond, au fost depuse la data de 19 noiembrie 2002 când s-au pus concluzii pe fondul cauzei şi în încheierea de şedinţă de la acea dată s-a făcut menţiunea că reclamanţii, prin mandatar au depus concluzii scrise, în încheiere făcându-se şi menţiunea că nu mai sunt alte cereri de formulat.
În consecinţă rezultă că aceste „concluzii scrise" nu pot fi apreciate ca o precizare sau completare a acţiunii, care, oricum, ar fi trebuit să fie făcută eventual la primul termen, după depunerea întâmpinării de către pârâtă, în care se arată că apartamentele imobilului revendicat fuseseră vândute foştilor chiriaşi, ataşându-se la întâmpinare şi contractele respective.
În această situaţie, nefiind vorba de nişte cereri procedural formulate, nu mai este necesar ca instanţa de recurs să se pronunţe asupra competenţei de soluţionare a acestora.
Motivarea instanţei de apel pe acest aspect ipotetic neavând o relevanţă în cauză atâta timp cât a considerat că nu este vorba de o precizare sau o completare a acţiunii.
Referitor la ultima critică cu privire la o contradicţie între considerentele sentinţei pronunţate de către instanţa de fond în care nu se vorbeşte de plângerea formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi dispozitivul în care se arată că se respinge acţiunea reclamanţilor, care „are ca obiect plângerea în baza Legii nr. 10/2001", nu este fondată, pentru că această menţiune este în deplină concordanţă cu ultimul considerent al deciziei „în temeiul art. 24 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 acţiunea formulată de către reclamanţi va fi respinsă ca nefondată".
Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.M. şi B.R.M. împotriva deciziei nr. 111 din 26 iunie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 289/2003. Civil. Actiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2894/2003. Civil. Revendicare - Decretul... → |
|---|
