ICCJ. Decizia nr. 2894/2003. Civil. Revendicare - Decretul nr.92/1950; constatare nulitate contracte de vânzare-cumparare încheiate în temeiul legii nr.112/1995. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2894
Dosar nr. 2603/2003
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 10959 la 25 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, reclamanta Primăria municipiului Bucureşti prin primarul general a chemat în judecată pe SC B. SA, A.A.A., A.E.T. şi V.B.V., solicitând instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 153 din 28 august 1996 şi nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 încheiate între pârâţi privind vânzarea-cumpărarea apartamentelor nr. 1 şi nr. 3 din Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul din sector 4 este revendicat de C.M. şi C.A.T.S., într-o cauză ce face obiectul dosarului nr. 733/199, cu termen de judecată la 26 noiembrie 1997 şi că deşi SC AVL B. SA, cu care Primăria municipiului Bucureşti a încheiat un contract de prestări servicii de administrare locativă a imobilului în cauză a fost notificată de foştii proprietari că imobilul este în litigiu (cu notificările nr. 262 din 18 iunie 1996 şi nr. 1876 din 21 aprilie 1997) aceasta a vândut chiriaşilor apartamentele 1 şi 3 din acest imobil, prin contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care solicită constatarea nulităţii. Reclamanta a mai învederat că această vânzare s-a făcut în condiţiile în care, prin Hotărârea nr. 117 din 1996 a Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995, comunicată tuturor societăţilor comerciale care administrau imobilele, se dispunea că imobilele trecute în proprietatea statului care fac obiectul Legii nr. 112/1995 nu se vând până la clarificarea situaţiei lor juridice.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
La data de 8 ianuarie 1998 C.M. şi C.A.T.S. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei solicitând instanţei să admită acţiunea în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, învederând instanţei, în motivarea cererii, că SC AVL B. SA a fost încunoştinţat în timp util cu privire la existenţa pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti a acţiunii de revendicare a imobilului, care făcea obiectul dosarului nr. 10067/1993.
Cu caracter de intervenţie în interes propriu, C.M. şi C.A.T.S. au solicitat instanţei să constate că imobilul din Bucureşti, a fost preluat de stat fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950 poz. 1276 pe lista anexă, proprietarii acestuia fiind exceptaţi de la naţionalizare, conform art. II din decret, deoarece C.S., tatăl reclamantului C.A.T.S., era intelectual şi C.M. casnică, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 din HG nr. 11/1997. S-a susţinut de către intervenienţi că imobilul-teren a fost dobândit de soţii C.S. şi C.M. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8141 din 6 martie 1936 şi transcris sub nr. 5226 din 6 martie 1936 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, iar construcţia a fost edificată în baza autorizaţiei de construire nr. 190 P/1935 şi nr. 74 M/1943, cu credit, conform actului autentificat sub nr. 40377 din 8 decembrie 1936 notat sub nr. 3563 din 8 decembrie 1936 la Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov.
Intervenienţii au arătat că înţeleg să revendice acest imobil de la reclamantă şi de la pârâta SC AVL B. SA în condiţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi, în consecinţă, au solicitat obligarea reclamantei Primăria Municipiului Bucureşti şi a pârâtei SC AVL B. SA să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sector 4. În motivarea intervenţiei principale s-a arătat că prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 10067/1993, în calitate de proprietari ai imobilului (C.M., în baza actului de vânzare-cumpărare a terenului şi autorizaţiei de construire pentru construcţie iar C.A.T.S. în calitate de moştenitor conform certificatului de moştenitor nr. 283 din 22 aprilie 1981 emis de Notariatul de Stat al sectorului 4) au solicitat restituirea acestui imobil şi că la fond acţiunea le-a fost admisă însă cu ocazia rejudecării cauzei, în faza procesuală a recursului, Curtea de Apel Bucureşti le-a respins acţiunea motivat de faptul că, între timp, intrase în vigoare Legea nr. 112/1995, instanţa de recurs stabilind că reclamanţii urmează a uza de prevederile acestei legi speciale şi nu de dreptul comun. S-a mai susţinut de intervenienţi că autorul lor, C.S. era, la data naţionalizării imobilului, inginer silvic iar C.M., casnică, ambii fiind exceptaţi de la naţionalizare, în lista anexă la decret fiind menţionaţi ca proprietari ai unor imobile ce nu le-au aparţinut niciodată.
Prin înscrisul depus la dosar la data de 5 martie 1998, reclamanta Primăria municipiului Bucureşti(CGMB) a solicitat instanţei să constate că renunţă la judecarea acţiunii principale, prin pronunţarea unei încheieri date fără drept de apel, conform art. 246 C. proc. civ.
Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin încheierea din 27 februarie 1998 a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei încheieri C.M. şi C.A.T.S. au formulat recurs care, prin Decizia civilă nr. 153 R din 26 octombrie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admis iar încheierea recurată a fost casată şi cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa asupra cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii C.M. şi C.A.T.S.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti sub nr. 11884/1998 iar prin încheierea din 17 februarie 1999 dosarul a fost conexat la dosarul nr. 4055/1998 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
În dosarul nr. 4055/1998 înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la 13 aprilie 1998, reclamanţii C.M. şi C.A.T.S. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC B. SA, A.A.A., A.E.T. şi V.B.V., solicitând instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să constate că imobilul din Bucureşti, compus din teren şi construcţie a fost preluat de stat fără titlu, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 încheiat între SC AVL B. SA şi pârâţii A. şi nr. 153 din 28 august 1996 încheiat între SC AVL B. SA şi pârâtul V. şi să se dispună obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC AVL B. SA să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în întregul său. S-a invocat de către reclamanţi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei municipale Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., Legea nr. 112/1995 şi HG nr. 11/1997.
Prin sentinţa civilă nr. 4144 din 5 mai 1999, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului declarat de V.B.V., ca tardiv motivat, prin Decizia nr. 35941 din 15 decembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. 2454/1999 şi, respectiv a recursului, ca nefondat, prin Decizia nr. 890 din 15 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. 905/2000.
Astfel investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 691 din 16 octombrie 2000 pronunţată în dosarul nr. 2741/2000, a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis acţiunea reclamanţilor C.M. şi C.A.S., a dispus obligarea pârâţilor municipiul Bucureşti prin primarul general şi SC AVL B., pentru opozabilitate, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, compus din parter şi două nivele cu mansardă şi s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1343 din 15 ianuarie 1997 şi nr. 153 din 28 august 1996 încheiat între SC AVL B. SA în calitate de vânzător şi A.A.A. şi A.E.T. şi, respectiv V.B.V., în calitate de cumpărători, pentru fraudă la lege.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 6828 din 18 octombrie 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea reclamanţilor prin care s-a solicitat retrocedarea imobilului din Bucureşti, întrucât autorul reclamantului C.A.S. şi reclamanta C.M. erau exceptaţi de la naţionalizare, fiind intelectual profesionist şi, respectiv, casnică; că prin Decizia nr. 556 din 8 martie 1995, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, a desfiinţat această sentinţă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru motivul necomunicării cererii în realizare către pârâţi, astfel cum a fost transformată de reclamanţi, din cerere în constatare; că după desfiinţare, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 1507 din 29 februarie 1996 prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor motivat că, ulterior investirii instanţei cu soluţionarea acţiunii, prin apariţia Legii nr. 112/1995 s-a stabilit o altă procedură de redobândire de restituire a imobilelor naţionalizate.
Pentru a respinge excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea de revendicare a reclamanţilor s-a reţinut de către tribunal că prima cerere a reclamanţilor nu a fost soluţionată pe fondul ei ci a rezolvat, în considerarea celor menţionate, excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti de a rezolva asemenea cereri, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi Decizia nr. 1/1995 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, necompetenţă care nu mai subzistă, în raport cu prevederile HG nr. 11/1997 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la data naţionalizării reclamanta C.M. era casnică iar soţul său era intelectual profesionist, situaţie în care erau exceptaţi de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, constatând că titlul statului de preluare a imobilului în litigiu nu este valabil, soluţie în concordanţă cu cea pronunţată prin sentinţa civilă nr. 6828/1994 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare prin care pârâţii A. şi V. au dobândit proprietatea asupra apartamentelor nr. 1 şi nr. 3 din imobil, tribunalul a constatat că acestea au fost încheiate în frauda dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care statua că imobilele naţionalizate nu pot fi vândute chiriaşilor dacă statul nu are titlu valabil şi că însăşi Primăria municipiului Bucureşti a formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a acestora, la care a renunţat însă, ulterior.
Instanţa de fond a mai apreciat că nu se poate reţine buna credinţă a pârâţilor persoane fizice deoarece aceştia au cunoscut încă din anul 1993 că există intenţia foştilor proprietari şi a moştenitorilor acestora de a-şi redobândi proprietatea, municipiul Bucureşti prin primarul general fiind chiar notificat în acest sens.
Apreciind că este incident motivul de nulitate, fraudă la lege, instanţa de fond a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare iar pârâţii municipiul Bucureşti şi SC AVL B. SA au fost obligaţi să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi posesie, conform art. 480 C. civ.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii municipiul Bucureşti prin primarul general, A.A.A. şi A.E.T. şi V.B.V.
Pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general a invocat, prin motivele de apel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CGMB care este un organ deliberativ, conform Legii nr. 69/1991, calitate procesuală pasivă având în cauză municipiul Bucureşti prin primarul general ca unitate administrativ teritorială cu personalitate juridică, în baza art. 2 pct. 1 din Legea nr. 69/1991, primarul fiind reprezentantul legal al acestuia.
Pe fondul cauzei, apelantul municipiul Bucureşti a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât autorul reclamanţilor şi reclamanta nu erau exceptaţi de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, nefiind făcută nici dovada calităţii de intelectual profesionist a lui C.S. la momentul anului 1950, C.M. fiind casnică şi deci nu era exceptată de la naţionalizare. Pe de altă parte, notificările de care se prevalează reclamanţii au fost adresate după încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare iar prima acţiune în revendicare a reclamanţilor, formulată în 1993 a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă, aşa încât contractele de vânzare-cumpărare trebuiau menţinute.
Pârâţii A.A.A. şi A.E.T., prin motivele lor de apel, au criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât la termenul când a rămas în pronunţare, instanţa le-a acordat cuvântul părţilor numai cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat şi nu şi pe fondul cauzei deşi soluţia pronunţată vizează fondul. S-a invocat de către pârâţii A. încălcarea principiului oralităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, susţinându-se totodată că greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat pe care au invocat-o.
Soluţia a fost criticată şi pe fond, susţinându-se de către pârâţii A.A.A. şi A.E.T. cum că eronat s-a reţinut că cererea formulată de reclamanţi la ICRAL la 3 luni după ce apartamentul a fost cumpărat de ei ar constitui o notificare, nefiindu-le adresată şi că n-ar fi fost de bună credinţă, cât timp aceasta e prezumată de lege şi nu a fost dovedit contrariul prin nici o probă.
Pârâtul V.B.V., prin motivele de apel, a criticat greşita soluţionare a excepţiei de lucru judecat de către instanţa de fond deoarece în acest fel a fost anulată o decizie irevocabilă prin care o primă cerere în revendicare formulată de reclamanţi a fost respinsă, respectiv Decizia nr. 2135/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin care a devenit irevocabilă sentinţa nr. 1507/1996 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti. S-a susţinut şi de acest apelant că tribunalul a soluţionat cauza pe fond deşi la termenul din 10 octombrie 2000 s-a dezbătut numai excepţia autorităţii de lucru judecat, situaţie în care hotărârea este nulă şi că hotărârea tribunalului s-a dat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 213/1998 şi a deciziei irevocabile nr. 2135/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor, considerându-se în mod eronat că prin HG nr. 11/1997 s-a dat posibilitatea foştilor proprietari să formuleze o nouă acţiune. Pe fondul cauzei, pârâtul V.B.V. a criticat greşita reţinere de către instanţa de fond a faptului că ar fi avut cunoştinţă încă din anul 1993 despre intenţia reclamanţilor de a revendica imobilul, fapt care nu concordă cu realitatea şi care nu a fost probat, de aici trăgându-se concluzia falsă că ar fi fost de rea credinţă la încheierea contractului său de vânzare-cumpărare, care ar fi fost perfectat cu fraudarea legii şi prin urmare, ar fi nul. Pârâtul V. a mai invocat faptul că autorul reclamantului nu era exceptat de la naţionalizare întrucât au fost depuse la dosar declaraţii fiscale ale familiei C. din perioada deţinerii imobilului care dovedesc că erau exploatatori de locuinţe, prin urmare titlul statului fiind valabil şi imobilul putând fi înstrăinat conform Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 160 A din 27 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, menţinând dispoziţia sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut că nu sunt întemeiate excepţiile privind necompetenţa materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, a nelegalei compuneri a completului de judecată, a lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Bucureşti şi a autorităţii de lucru judecată dar că, într-adevăr, instanţa de fond a omis a acorda cuvântul pentru dezbateri, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâţii A.A.A. şi A.E.T. cât şi V.B.V., iar prin Decizia civilă nr. 3910 din 8 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, recursurile au fost admise, hotărârea fiind casată iar cauza fiind trimisă aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelurilor.
Pentru a decide astfel, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că este eronată concluzia instanţei de apel în sensul că încheierea de dezbateri din 10 octombrie 2000 nu cuprinde în practicaua sa şi concluziile părţilor pe fondul cauzei. Deşi aceste menţiuni sunt eliptice, din lecturarea lor rezultă că în cadrul dezbaterilor părţilor au solicitat admiterea şi, respectiv, respingerea pe fond a acţiunii, fiind de prezumat că dezbaterile au privit nu numai autoritatea de lucru judecat ci şi fondul cauzei. Ca atare, a apreciat Curtea Supremă de Justiţie, în mod justificat prima instanţă a judecat cauza şi pe fondul ei şi, în consecinţă, instanţa de apel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ. nu a procedat la soluţionarea pe fond a apelurilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, rejudecând apelurile prin prisma motivelor invocate de fiecare dintre apelanţi, prin Decizia nr. 148 A din 7 martie 2003, le-a respins ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că motivele prin care se susţine că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil nu se verifică a fi fondate în raport cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv copia cărţii de muncă a autorului reclamantului din care rezultă că acesta a fost angajat ca inginer încă din 1 noiembrie 1924, ultima menţiune fiind făcută la 1 octombrie 1955, vizând un transfer la o altă întreprindere, menţiunile în succesiunea lor relatând desfăşurarea unei activităţi neîntrerupte ca intelectual profesionist (inginer) inclusiv la data naţionalizării, instanţa constatând, pentru identitate de raţiune că şi C.M., casnică şi, prin urmare, o persoană fără nici un fel de venit, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la măsura naţionalizării, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
Cu privire la apărarea formulată de pârâtul V.B.V. vizând faptul că soţii C. erau exploatatori de locuinţe , date fiind declaraţiile de impunere pe care acesta le-a depus la dosar, instanţa de apel a apreciat că aceste înscrisuri s-au depus pentru prima oară în apel în susţinerea unei apărări făcute de asemenea, direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apărare care, de altfel, depăşeşte interesul procesual deoarece valabilitatea titlului statului nu se discută în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători ci cu municipiul Bucureşti ca titular al domeniului privat al statului.
Nici criticile vizând greşita constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu au fost apreciate ca fondate. Instanţa de apel a reţinut că deşi la dosar nu au fost depuse notificările de care reclamanţii au înţeles să se prevaleze, susţinerile privind existenţa lor sunt dovedite prin chiar motivele cererii de chemare în judecată formulate de municipiul Bucureşti, ce a făcut obiectul dosarului nr.m10959 din 25 noiembrie 1997 al Judecătoriei sectorului 4. S-a mai reţinut că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut în timp ce pe rolul instanţelor se afla pendinte prima cerere de revendicare formulată de reclamanţi, soluţionată irevocabil abia la 4 decembrie 1997 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 2135 şi că atât pârâţii A. cât şi pârâtul V. au formulat cereri de intervenţie în interesul primăriei municipiului Bucureşti la data de 10 septembrie 1997, acţiunea în revendicare fiindu-le opozabilă astfel de la data sesizării şi înregistrării acesteia la instanţa de fond , respectiv 10 decembrie 1993. Instanţa de apel a conchis că pârâţii A. şi V. au contractat cu un neproprietar, cu privire la care existau toate elementele de natură a le crea nu numai îndoieli dar chiar certitudinea că imobilul aparţine familiei C., cu care se judecă ei înşişi din 1993, prin aplicarea regulilor ce guvernează instituţia intervenţiei accesorii.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâţii A.A.A. şi A. E.T. şi pârâtul V.B.V.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâţii A.A.A. şi A.E.T. au susţinut că Decizia civilă nr. 148 A din 7 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, este nulă absolut întrucât în dispozitivul acesteia nu s-a făcut menţiunea că este pronunţată în şedinţă publică.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., pârâţii A.A.A. şi A.E.T. au arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa a considerat că erau exceptaţi de la naţionalizare întrucât din declaraţiile de impunere fiscală ale soţilor C. reiese că aceştia aveau în proprietate 9 apartamente şi că în mod nelegal instanţa de apel a refuzat să analizeze aceste înscrisuri, invocând dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Pârâţii au mai susţinut că soluţia instanţei de apel în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1363 din 15 ianuarie 1997 este vădit nelegală, neavând o bază probatorie, întemeindu-se exclusiv pe prezumţii lipsite de orice suport logic. Au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
Pârâtul V.B.V., în dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general şi SC AVL B. SA să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, deoarece nu se mai află în posesia lor, ci a pârâţilor persoane fizice, care se bucură de protecţia oferită prin OUG nr. 40 /1999; că înscrisurile cu care a înţeles să facă dovada că autorul reclamanţilor se încadra în prevederile Decretului nr. 92/19950 pentru a i se naţionaliza imobilul puteau fi solicitate de către instanţă, în exercitarea rolului său activ, de la instituţiile abilitate să dea astfel de relaţii, respectiv Administraţia financiară şi că eronat s-a apreciat că nu se pot formula direct în apel apărări bazate pe astfel de înscrisuri. Recurentul-pârât V.B.V. mai susţinut că probatoriul administrat în cauză nu e de natură să înlăture buna sa credinţă, că instanţa a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 53 C. proc. civ. pentru a constata că nu a fost de buna credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în favoarea unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed.
Susţinerea recurenţilor-pârâţi A.A.A. şi A.E.T. potrivit căreia Decizia instanţei de apel este nulă absolut întrucât nu cuprinde menţiunea pronunţării în şedinţă publică, se constată că nu este fondată.
Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti este una dintre cele mai importante întrucât în cadrul acesteia se sintetizează toate operaţiile care determină elaborarea celui mai important act procedural.
Potrivit art. 258 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta , când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate, dispozitivul pronunţându-se de preşedinte în şedinţă, chiar în lipsa părţilor.
În interpretarea şi aplicarea acestui text de lege, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că pronunţarea în şedinţă publică reprezintă un moment solemn al judecăţii, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage după sine nulitatea hotărârii. Aceasta întrucât în lipsa părţilor, singura garanţie a respectării principiului publicităţii, consacrat şi în art. 121 alin. (3) C. proc. civ. („hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică") rămâne menţiunea din minută, care se întocmeşte de îndată după deliberare, a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, elemente care alcătuiesc cele trei părţi esenţiale şi indispensabile ale oricărei hotărâri judecătoreşti şi anume practicaua (cu elementele prevăzute la pct. 1– 4), considerentele (materializate în motivele de fapt şi de drept la care se referă pct. 5) şi dispozitivul, pct. 6 al art. 261 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se, in terminis, la acesta.
Dispozitivul este partea cea mai importantă a unei hotărâri judecătoreşti şi nu este altceva decât o reproducere a minutei redactate după deliberare, între minută şi dispozitiv trebuind să existe o perfectă concordanţă.
În speţă, din verificarea minutei redactate după deliberare (fila 1 din dosarul nr. 3615/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă) se constată că aceasta cuprinde menţiunea că este pronunţată în şedinţă publică, astfel că omisiunea acestei menţiuni din dispozitivul dactilografiat al deciziei nu poate atrage nulitatea absolută a hotărârii cât timp dispoziţiile procedurale cu caracter imperativ ale art. 258 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. au fost respectate iar principiul publicităţii care este un pilon de bază al desfăşurării actului de justiţie, nu a fost încălcat, în cauză nefiind vorba de o nulitate intrinsecă a actului de procedură, aşa încât critica recurenţilor A.A.A. şi A.E.T. vizând acest aspect este nefondată.
Nici critica recurentului-pârât V.B.V. vizând faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă (respectiv a reclamantei C.M.) nu este fondată.
La data de 5 aprilie 1999, reclamantul C.A.T.S. a solicitat instanţei pe rolul căreia se afla pendinte cauza ce făcea obiectul dosarului nr. 4055/1998, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, să ia act de decesul reclamantei C.M., mama sa, deces intervenit la 22 februarie 1999, depunând la dosar certificatul de deces şi învederând că va depune ulterior şi certificatul de moştenitor, instanţa acordând termen în acest sens la 5 mai 1999, când, prin sentinţa nr. 4144, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Din analiza actelor şi lucrărilor cauzei se constată că deşi Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, instanţa investită cu soluţionarea cauzei după ce hotărârea de declinare a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi, respectiv recursului declarat de pârâtul V.B.V., nu a dispus în mod expres introducerea în cauză a lui C.A.T.S. în calitate de unic moştenitor al reclamantei C.M. (astfel cum reiese din certificatul de moştenitor nr. 7 din 9 februarie 2000 de notar public M.R. depus de acesta în dosarul nr. 905/2000 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă) această măsură era formală în condiţiile în care C.A.T.S. era deja parte în proces, formulând alături de mama sa, cererea introductivă.
Aşa fiind, în raport cu cele ce preced, nu se poate reţine că hotărârea instanţei de fond ar fi pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, reclamanta C.M., câtă vreme poziţia procesuală a acesteia a fost preluată , chiar dacă nu printr-o formulă de consacrare expresă a acestui fapt, de unicul moştenitor al acesteia, C.A.T.S. care, aşa cum s-a arătat, a figurat încă de la început, alături de mama sa, ca iniţiator al raportului juridic dedus spre soluţionare instanţei, concluzie ce rezidă din întreaga conduită pe care reclamantul C.A.T.S. a avut-o pe tot parcursul judecării litigiului şi din care transpare, fără nici un fel de dubiu, voinţa sa în acest sens.
Pe fondul cauzei, cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu este de reţinut că din probatoriul administrat în cauză (filele 21-23 din dosarul nr. 10959/1997 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti) reiese că autorul reclamanţilor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, fiind intelectual de profesie (inginer) . Este de reţinut totodată că art. II din Decretul nr. 92/1950 (potrivit căruia „nu intra in prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti si pensionarilor") nu cuprinde nici o clauză expresă în sensul că exceptarea de la măsura naţionalizării nu ar opera în cazul în care persoanele ce aparţin categoriilor enumerate de acest articol ar deţine mai mult de o locuinţă.
Astfel, concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile art. I ale decretului s-au aplicat abuziv ori de câte ori se face dovada apartenenţei persoanei al cărui bun sau bunuri au fost naţionalizate la una din categoriile exceptate prin art. II, raportat exclusiv la un unic criteriu: acela al profesiei (respectiv al statutului de pensionar), numărul imobilelor pe care aceasta le deţinea neavând nici o semnificaţie pentru înlăturarea ei de la categoriile exceptate, orice altă interpretare a dispoziţiilor art. II contravenind unui principiu de drept pe deplin incident: Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Aşa fiind, în speţă, împrejurarea că autorii reclamantului deţineau mai multe camere în imobilul proprietatea lor, pe care, din necesităţi financiare le închiriaseră, restrângându-şi propriul spaţiu locativ, nu este de natură a-l exclude pe C.S. din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare şi nu-i poate conferi nici lui C.M., soţia sa, care era casnică şi nu realiza nici un alt fel de alte venituri, statutul de exploatator de locuinţe, măsura de trecere a imobilului din proprietatea lor în proprietatea statului fiind abuzivă iar criticile recurentului–pârât V.B.V. cu privire la acest aspect neputând fi apreciate ca fondate, chiar în raport de înscrisurile de care a înţeles să se prevaleze, pentru a susţine contrariul.
Faţă de cele deja arătate şi care trimit la concluzia că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, pentru a se stabili nulitatea absolută (ori inexistenţa ei) a contractelor de vânzare-cumpărare, este de cercetat dacă părţile contractante au fost de bună credinţă la momentul încheierii acestor contracte.
Chiar dacă la data încheierii contractelor în litigiu nu se afla în vigoare un text de lege similar celui introdus prin HG nr. 11/1997 (în sensul că la art. 1 al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a introdus inclusiv alin. (6), conform căruia în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se află cereri referitoare la imobile preluate fără titlu valabil constituit în favoarea statului, procedurile de vânzare către chiriaşi se suspendă de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective), constatarea existenţei bunei credinţe (ori, per a contrario, a relei credinţe) a contractanţilor îngăduie şi obligă la o analiză completă a celor două noţiuni, pentru a putea identifica acele elemente utile caracterizării comportamentului vânzătorului şi cumpărătorului ca unul onest şi diligent, ori dimpotrivă.
În speţă, contractul nr. 153, de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 3 al imobilului din sector 4, s-a încheiat la data de 28 august 1996, între Primăria municipiului Bucureşti prin SC A V L B. SA şi V.B.V., care îl deţinea în baza contractului de închiriere nr. 23813 din 5 octombrie 1995, la cererea nr. 1438 din 25 martie 1996 iar contractul nr. 1343, de vânzare-cumpărare al apartamentului situat la parterul imobilului din sector 4 s-a încheiat la data de 15 ianuarie 1997, între acelaşi vânzător şi A.A.A. şi A.E.T., care îl deţineau în baza contractului de închiriere nr. 24897 din 10 iulie 1996, la cererea nr. 2945 din 29 iulie 1996.
Faţă de împrejurarea că, la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pe rolul instanţelor se afla pendinte acţiunea în revendicare a imobilului din Bucureşti, ( compus din parter şi 2 etaje) formulată de C.A.T.S. şi C.M. în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti şi SC AVL B. SA (fostul ICRAL sector 4) în calitate de pârâţi, (acţiune ce a fost soluţionată definitiv şi irevocabil de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, la data de 4 decembrie 1997 prin Decizia nr. 2135), reiese cu evidenţă reaua credinţă a vânzătoarei care avea cunoştinţă de demersul reclamanţilor pentru recuperarea fostei proprietăţi.
În ceea ce-i priveşte pe pârâţii cumpărători este de reţinut că deşi, în accepţiunea alin. (2) al HG nr. 20/1996 imobilul apărea ca fiind trecut cu titlu în proprietatea statului, (conţinutul acestui articol fiind modificat ulterior prin HG nr. 11/1997 (publicată în M. Of., partea I nr. 16 din 4 februarie 1997), buna credinţă de care aceştia se prevalează poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care le-au efectuat prealabil încheierii contractelor pentru a afla situaţia juridică a apartamentelor ce urmau a le cumpăra şi a înlătura astfel orice echivoc cu privire diligenţa pe care au depus-o în materializarea posibilităţii de a afla dacă apartamentele sunt revendicate în cadrul unei acţiuni în justiţie sau în cadrul unei alte proceduri legal instituite.
Or la dosarul cauzei nu au fost produse probe în acest sens, nefiind depus nici un înscris care să ateste că, urmare a unor astfel de demersuri, recurenţilor-pârâţi li s-ar fi răspuns de către unitatea vânzătoare că situaţia juridică a apartamentelor pe care le vor cumpăra este clar stabilită şi că nu fac obiectul nici unei acţiuni în revendicare sau al altei proceduri de restituire.
Mai mult, din actele dosarului rezultă că recurentul-pârât V.B.V. a formulat cererea de cumpărare la data de 25 martie 1996, înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, când, potrivit art. 9, putea opta pentru cumpărarea apartamentului pe care îl deţinea cu chirie iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu recurenţii-pârâţi A. la data de 15 ianuarie 1997, în pofida faptului că prin Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996, Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 statuase prin art. 3 că „societăţile comerciale (fostele ICRAL-uri) vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuinţele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluţionare la comisiile locale de sector şi comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti precum şi pentru locuinţele care erau libere la data intrării în vigoare a Legii , numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora" .
Câtă vreme, în cauză, pârâţii nu au făcut dovada întrunirii cumulative a celor două condiţii pentru ca principiul aparenţei validităţii aparenţei de drept să fie incident, respectiv a erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, care trebuie să fie comună şi invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat, precum şi a bunei-credinţe care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lor, aceştia nu se pot apăra cu succes că sunt subdobânditori de bună credinţă pentru a se da eficienţă principiului menţionat, astfel că, în mod legal, urmare a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii municipiul Bucureşti şi SC AVL B. SA au fost obligaţi să lase reclamanţilor imobilul în litigiu, în deplină proprietate şi liniştită posesie şi folosinţă.
Aşa fiind, având în vedere temeiurile mai înainte menţionate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii A.A.A. şi A.E.T. şi de pârâtul V.B.V. împotriva deciziei civile nr. 148 A din 7 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2896/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 236/2003. Civil → |
|---|
