ICCJ. Decizia nr. 301/2003. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 301
Dosar nr. 14193/2/2003
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea notificată sub nr. 776 13 februarie 2002 de BEJ T.G., petentele V.M.D., R.L.M., au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 1250 mp teren, loc de casă, şi a construcţiei edificată pe acesta, imobil situat în Municipiul Slobozia, jud. Ialomiţa sau, în cazul în care restituirea nu mai este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, imobil de care autorii săi au fost deposedaţi în mod abuziv de stat, invocând incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 401 din 24 aprilie 2002, primarul municipiului Slobozia a respins cererea, motivat de faptul că imobilul în litigiu, expropriat cu plata de despăgubiri prin Decretul nr. 536/1968, a fost afectat scopului exproprierii, respectiv construcţia a fost demolată iar terenul ocupat cu un ansamblu de locuinţe.
Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2003, reclamantele au cerut anularea dispoziţiei şi restituirea în natură a imobilului sau, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatori în echivalent bănesc pentru imobilul compus din construcţii şi suprafaţa de 3360 mp teren, din care suprafaţă de 1250 mp a fost preluată de stat fără titlu, în afara exproprierii, cu menţiunea că nu au cunoştinţă de faptul că autorii lor ar fi fost despăgubiţi pentru imobilul expropriat, despăgubire care, la momentul exproprierii, nu putea fi însă calculată în raport cu valoarea reală a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 371/ F din 23 octombrie 2003, Tribunalul Ialomiţa a admis în parte cererea, a anulat dispoziţia şi a stabilit dreptul reclamantelor de a primi măsuri reparatori în echivalent, prin acordarea de titluri de valoare nominală, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, la alegerea lor, pentru imobilul situat în Slobozia, construcţii şi teren în suprafaţă de 1250 mp.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (8) coroborat cu art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatori pentru imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin notificarea adresată pârâtei, anume pentru construcţiile demolate şi suprafaţa de 1250 mp, imobil preluat în mod abuziv de stat şi care numai poate fi restituit în natură.
Prin Decizia civilă nr. 35 /A din 2 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
În motivarea deciziei s-a reţinut că solicitarea reclamantelor de a le fi restituit în natură terenul nu poate fi primită întrucât potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză cea mai mare parte a terenului este ocupată de construcţii PTTR, de un bloc de locuinţe cu garajele aferente şi de spaţiul de circulaţie din imediata vecinătate.
Referitor la critica reclamantelor privind întinderea suprafeţei de teren pentru care sunt îndreptăţite la măsuri reparatori, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită dat fiind că astfel cum şi-au manifestat în mod explicit voinţa prin notificarea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea prevăzută de alin. (5) al aceluiaşi articol, acestea au indicat doar suprafaţa de 1250 mp.
Apreciază instanţa că nu poate fi primită susţinerea reclamantelor în sensul că în cuprinsul notificării s-ar fi strecurat o eroare materială cu privire la întinderea suprafeţei de teren întrucât şi din cuprinsul cererii de apel rezultă că acestea au solicitat măsurii reparatori doar pentru suprafaţa de 1250 mp preluată de stat în mod abuziv de stat şi în afara exproprierii care a vizat o altă suprafaţa de 2145 mp teren.
Referitor la felul măsurilor reparatorii acordate, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită cererea reclamantelor de a li se acorda despăgubiri băneşti întrucât, sub acest aspect, prin Legea nr. 247/2005 s-au modificat parte din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 iar prin Titlu nr. VII al acestei legi s-a reglementat regimul stabiliri şi plăţii despăgubirilor pentru imobile preluate în mod abuziv de stat, act normativ de imediată aplicare, ca de altminteri, nici solicitarea de a li se acorda bunuri în compensare, modalitate de reparaţie care nu poate exista în lipsa unei oferte în acest sens din partea pârâtei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele invocând incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin gruparea argumentelor invocate în scris, reclamantele susţin că hotărârea recurată a fost dată cu aplicare greşită a legii întrucât instanţele au dispus asupra cererii doar în limitele investirii, adică doar în raport de pretenţiile pe care le-au formulat prin notificare, fără însă a observa celelalte înscrisuri din care rezultă că a fost trecută în proprietatea statului o suprafaţă mai mare de teren, anume 3360 mp şi nu doar 1250 mp astfel cum au cerut prin notificare.
Ca atare, recurentele solicită a se constata că sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau după caz la acordarea de măsuri reparatori pentru întreaga suprafaţă de teren mai sus arătată.
Totodată, recurentele susţin că în mod nelegal instanţa de apel nu a dispus refacerea expertizei topografice, măsură încuviinţată iniţial printr-o încheiere interlocutorie şi că în raport de principiul restituiri în natură a imobilelor consacrat prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 erau îndreptăţite să primească în natură toate suprafeţele de teren ce se dovedeau a fi libere.
Recurentele susţin şi că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină refuzul instanţei de apel de a dispune restituirea în natură a terenului liber de construcţii, existenţa unui astfel de teren rezultând din cuprinsul întâmpinări formulată de pârât şi nici refuzul de a dispune să le fie acordate alte bunuri în compensare, argumentul reţinut de instanţă că nu ar exista o ofertă în acest sens din partea pârâtei fiind în raport de dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din lege greşit, ce de altminteri şi considerentele pentru care li s-a refuzat acordarea de despăgubiri băneşti.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, în materia litigiilor declanşate în vederea valorificării drepturilor recunoscute persoanelor îndreptăţite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul a instituit o procedură prealabilă, esenţialmente necontencioasă dar obligatorie, procedură în cadrul căreia persoanele îndreptăţite trebuie să trimită o notificare care să cuprindă, printre altele, elementele de identificare ale imobilului solicitat şi valoarea estimată a acestuia, în termenul prevăzut de lege, termen a cărui nerespectare atrage, potrivit art. 21 alin. (6) în redactarea iniţială a legii, pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatori sau echivalent.
Întrucât o asemenea procedură (prealabilă) se constituie într-o condiţie eliminatorie pentru sesizarea tribunalului competent să judece contestaţia prevăzută de acelaşi act normativ, logic şi firesc, cererea notificată de către persoana îndreptăţită în această procedură îndeplineşte funcţiile specifice unei cereri de chemare în justiţie, în sensul că stabileşte, prin determinarea obiectului său, limitele în care urmează să se desfăşoare judecata.
Ca atare, persoana îndreptăţită nu poate declanşa procedura judiciară în faţa tribunalului competent pentru un alt imobil decât cel indicat în notificarea pe care a formulat-o în procedura administrativă prealabilă sub motiv că s-ar fi săvârşit o eroare materială atâta timp cât este vorba de două imobile cu regimuri juridice distincte.
Or, în speţă, prin notificarea transmisă pârâtei sub nr. 776 din 13 februarie 2002 de B.T.G., reclamantele au stabilit obiectul pretenţiilor lor, anume restituirea în natură a imobilului format din teren (loc de casă) în suprafaţă de 1250 mp. şi construcţie din paiantă acoperită cu tablă compusă din 2 (două) camere şi o marchiză, caz în care, în mod corect, instanţele de fond au reţinut că acestea nu pot declanşa procedura judiciară decât pentru acest imobil nu şi pentru un altul, respectiv pentru un alt teren în suprafaţă de 2110 mp care însă nu a făcut obiectul notificării.
Critica reclamantelor privind refuzul nemotivat al instanţelor de fond de a dispune să le fie restituite în natură suprafeţele de teren „libere" este nefondată, instanţele arătând în considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate argumentele pentru care o asemenea cerere nu a putut fi primită, cu trimitere la probatoriile administrate, inclusiv la raportul de expertiză întocmit de expertul Ionescu Ion, raport la care reclamantele au formulat obiecţiuni în baza cărora instanţa de apel a dispus refacerea expertizei, noul raport fiind depus la data de 23 noiembrie 2005 şi cu privire la care instanţa de apel a dispus motivat respingerea noilor obiecţiuni formulate de reclamante prin încheierea din 19 ianuarie 2006.
Sub acest aspect apare ca fiind nefondată şi critică fundamentată pe refuzul nejustificat al instanţei de apel de a administra proba cu o nouă expertiză topografică care nici nu este susţinută în raport de măsurile dispuse de această instanţă şi care au fost consemnate în încheierile de şedinţă. În acest context al analizei este de menţionat că prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2004, (f.35 ap) indicată prin recurs, instanţa de apel a desemnat să efectueze lucrarea de expertiză pe inginer Ionescu Ion, expert care, de altminteri, a şi efectuat lucrarea dispusă de instanţă.
Totodată, este de menţionat că hotărârea recurată cuprinde considerentele pentru care instanţa de apel a găsit a fi nefondată cererea prin care reclamanţii solicitau acordarea sub anumite forme a măsurilor reparatorii.
Astfel, acordarea de bunuri în compensare este necontestat o formă de despăgubire lăsată la dispoziţia entităţii deţinătoare care poate fi realizată numai în măsura în care există bunuri care pot fi acordate în acest scop, ceea ce în speţă nu s-a dovedit, iar cu privire la celelalte forme de despăgubire, în mod just, instanţa de apel a reţinut că regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv în sensul Legii nr. 10/2001 este cel determinat prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, lege nouă şi de imediată aplicare.
Potrivit acestui act normativ competenţa de a emite titlul de despăgubire pentru imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi pentru care s-a stabilit dreptul persoanei îndreptăţite de a primi măsuri reparatori, astfel cum este cazul şi în speţa dedusă judecăţii, aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului Ministru care urmează a stabili în concret şi forma în care se va realiza despăgubirea efectivă a reclamantelor.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii şi ea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului declarat de reclamantă, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.L.M. şi V.M.D. împotriva deciziei nr. 35/A din 2 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1081/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5200/2003. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
