ICCJ. Decizia nr. 3145/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3145
Dosar nr. 4498/2003
Şedinţa publică din 20 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 septembrie 1993 reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâţii RA C.U. Constanţa (actualmente RA E.D.P.P. Constanţa), Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Oficiul Farmaceutic Constanţa pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, compus din parter, ocupat de Farmacia nr. 6 şi şase apartamente la etajele superioare.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în anul 1937 tatăl său, N.I. a cumpărat de la bunicul reclamantei, I.B.H. un teren în suprafaţă de 175 mp situat la intersecţia străzilor Ş. cu R., teren ce aparţinea familiei T. din 1888. Conform autorizaţiei nr. 7718 din 20 martie 1937 tatăl reclamantei a ridicat pe terenul cumpărat imobilul pe care reclamanta îl revendică, compus din parter şi mai multe nivele şi care a constituit locuinţa familiei.
În anul 1948 tatăl reclamantei a fost arestat şi a fost deţinut până în anul 1952, fără a fi condamnat. Reclamanta a mai locuit împreună cu familia în imobil timp de un an de la arestarea tatălui său, fiind evacuaţi apoi de autorităţile vremii.
La 12 aprilie 1994 numiţii V.I., F.G., D.E., L.C. şi M.A. au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor RA C.U. Constanţa şi Consiliului Local Constanţa prin care au cerut respingerea acţiunii introductive de instanţă pentru insuficientă timbrare şi pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
La 19 noiembrie 1997 I.S. şi K.O. au formulat cerere de intervenţie în nume propriu prin care au solicitat ca pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Constanţa, RA E.D.P.P. Constanţa şi Oficiul Farmaceutic Constanţa să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate imobilul situat în Constanţa, str. R., ce a aparţinut tatălui intervenienţilor, bun ce nu a fost naţionalizat sau preluat cu vreun alt titlu de Statul Român.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 387 din 17 mai 1999, a admis acţiunea principală şi cererea de intervenţie în nume propriu. A obligat pe pârâţi şi pe intervenienţii accesorii să restituie în deplină proprietate reclamantei şi intervenienţilor principali imobilul situat în Constanţa, str. R., compus din parter şi şase apartamente. A fost respinsă, ca nefondată, cererea de intervenţie în interes alăturat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii şi patru intervenienţi accesorii. Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin încheierea nr. 2464 din 18 iunie 2002, a admis cererea formulată de reclamantă şi intervenienţii principali şi a strămutat judecarea procesului de la Curtea de Apel Constanţa, la Curtea de Apel Galaţi.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 99/A din 25 iunie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa Tribunalului Constanţa în sensul că s-au respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâţii SC H. SA Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, RA E.D.P.P. Constanţa, precum şi apelurile intervenienţilor accesorii V.I., D.E., F.G. şi M.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat că reclamanta şi intervenienţii principali şi-au dovedit calitatea procesuală activă, fiind fiii proprietarului imobilului şi că au acceptat tacit succesiunea acestuia. Pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra imobilului, Decretele nr. 134/1949, nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, nefiind de natură a legitima dobândirea de către stat a bunului. Pe de altă parte, Decretul nr. 134/1949 nu viza întreg imobilul, ci doar parte din acesta cu destinaţie de farmacie, însă naţionalizarea pe acest temei s-a făcut pentru întreg şi nu pe numele adevăratului proprietar, ci pe cel al farmacistului chiriaş. Între titlul de proprietate prezentat pârâta SC H. SA Constanţa, adică contractul de vânzare de acţiuni din 1994 cu ocazia privatizării societăţii şi titlul de proprietate din 1937 al autorului reclamantei şi intervenienţilor, a fost preferat acesta din urmă ca având o forţă probantă mai puternică şi emanând de la adevăratul proprietar.
Împotriva hotărârii dată în apel, în termen legal, au declarat recurs pârâtele RA E.D.P.P. Constanţa şi SC H. SA Constanţa, precum şi intervenienţii accesorii D.E., F.G., M.A., V.I. şi L.C.
În motivarea recursului declarat, pârâta RA E.D.P.P. Constanţa aduce hotărârilor judecătoreşti date în cauză următoarele critici: reclamanta şi intervenienţii principali nu au calitate procesuală activă justificat de aceea că autorul acestora a figurat ca proprietar al imobilului în rolul fiscal până în 1947, astfel că în anul 1948, când a fost arestat pentru infracţiunea de deţinere de obiecte din aur, pierduse proprietatea imobilului care ar fi aparţinut de drept persoanei ce deţinea farmacia; imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 218/1960 şi Decretului nr. 712/1996.
Pârâta SC H. SA. a invocat următoarele motive de casare: instanţele nu au lămurit inadvertenţele de nume şi prenume dintre autor şi moştenitori, care se puteau lămuri prin diferite posibilităţi, inclusiv pe calea unei acţiuni în constatare, astfel că legitimarea calităţii de moştenitori a rămas precară; nu s-a lămurit situaţia juridică a imobilului la data condamnării autorului N.I., respectiv dacă odată cu condamnarea s-a dispus şi confiscarea averii; recurenta susţine că a dobândit proprietatea imobilului ca efect al Legii nr. 15/1990 şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu fostul F.P.S. şi F.P.P. şi în mod nejustificat s-a refuzat introducerea acestora în cauză; întrucât soluţionarea pricinii a fost suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, ea trebuia rezolvată în temeiul acestor prevederi legale, astfel că instanţa ar fi dat o altă soluţie.
La data de 30 august 2004 pârâta SC H. SA Constanţa a depus direct la instanţa de recurs, o cerere intitulată „Completări ale motivelor de recurs". Întrucât această cerere a fost depusă cu mult peste termenul de 15 zile calculat de la comunicarea deciziei, direct la instanţa de casare şi întrucât ea nu cuprinde motive de recurs de ordine publică, sancţiunea constă în nulitatea cererii şi, pe cale de consecinţă a neanalizării ei.
Intervenienţii accesorii D.E., F.G., M.A. şi V.I. au invocat următoarele motive de casare: Decizia dată în apel este nulă absolut, fiind pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare; Decizia recurată nu conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază; soluţionarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu alte părţi decât acelea cu care au înţeles reclamanţii să se judece, critica vizând admiterea acţiunii şi faţă de intervenienţii accesorii; instanţele nu au lămurit neconcordanţele existente între numele autorului şi cele ale moştenitorilor şi nu s-a făcut dovada identităţii între imobilul ce a aparţinut autorului şi cel revendicat.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 12 martie 1937 şi transcris la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 1819 din aceeaşi dată, numitul I.B.H. (bunicul reclamantei şi intervenienţilor principali) a vândut fiului său N.I. suprafaţa de 175 mp teren situată în Constanţa, str. Ş., colţ cu str. S.V., actualmente str. R. În actul de vânzare-cumpărare vânzătorul a stipulat că nemişcătorul îl deţine în temeiul unor acte mai vechi transcrise sub nr. 809/1908, nr. 808/1892 şi nr. 157/1888, ceea ce demonstrează susţinerea reclamantei că terenul a aparţinut, din vechime, familiei sale (actele de la filele 4-5 dosar de fond).
La data de 20 martie 1937 cumpărătorul N.I. (tatăl reclamantei şi al intervenienţilor principali) primeşte de la Primăria Municipiului Constanţa autorizaţia nr. 7718 pentru ca pe terenul astfel cumpărat să edifice o construcţie compusă din subsol, trei etaje şi mansardă, având: „la subsol 4 magazii şi 5 pivniţe; la parter 4 prăvălii; scară principală şi scară de serviciu; la etaje 4 apartamente cu total de 40 încăperi iar la mansardă 7 încăperi" (fila 6 dosar de fond),
Că numitul N.I. a ridicat construcţia conform autorizaţiei; rezultă atât din faptul că în perioada 1942-1947 a fost înscris cu acest imobil la matricola nr. 20 a circumscripţiei financiare, cât şi din raportul de expertiză întocmit la instanţa de fond (filele 94.99) care a constatat că imobilul ce se găseşte astăzi în Constanţa, str. R. a fost construit de N.I., aşa încât, contrar criticilor aduse prin recursurile de faţă, instanţele au identificat corespunzător imobilul revendicat.
Din relaţiile obţinute de la Serviciul Român de Informaţii (adresa nr. 22591 din 15 aprilie 1999, fila 108 dosar de fond) rezultă că autorul reclamantei şi al intervenienţilor principali „a fost arestat pentru cercetări" în perioada 5 iulie 1948-12 decembrie 1952, când a fost pus în libertate, iar apoi, în anul 1959, a fost condamnat la 3 ani închisoare deoarece „a cumpărat 4(patru) monede de aur, cu valoare istorică". Nu rezultă astfel că împotriva autorului părţilor s-ar fi luat măsura confiscării averii, iar bunul revendicat ar fi făcut obiectul acestei măsuri.
Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 46 din 15 mai 2003 eliberat de B.N.P. M.L., C.I.N. a decedat la 5 martie 1963 şi a lăsat ca moştenitori pe reclamanta A.H., fiică şi pe intervenienţii principali I.S. şi K.O. (fost I.), ultimul cu dublă cetăţenie turcă-română, domiciliat în Turcia, în calitate de fii. Pe cale de consecinţă, nu există neconcordanţă între persoana autorului, adevăratul proprietar al moştenitorului şi moştenitorii revendicanţi, actul invocat făcând, potrivit legii, această dovadă deplină, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească.
Pârâţii şi intervenienţii accesorii au susţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului, spaţiile de la parter în baza Decretului nr. 134/1949, iar apartamentele în baza Decretului nr. 218/1960 şi nr. 712/1966.
Cu referire la spaţiile de la parterul imobilului instanţele au reţinut corect că Decretul nr. 134/1949 nu a putut constitui pentru Statul Român un titlu valabil de dobândire a bunului, deoarece naţionalizarea nu a operat pe numele adevăratului proprietar, ci pe numele chiriaşului V.G. (fila 40 dosar tribunal), care deţinea precar o parte din spaţiile de la parter, cu destinaţia de farmacie.
Pe de altă parte, faţă de împrejurarea că reclamanta şi intervenienţii principali au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului şi ulterior, a titlului exhibat de pârâta-recurentă SC H. SA. Constanţa, instanţele, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, aveau tocmai această obligaţie de a analiza valabilitatea titlurilor faţă de Constituţie, tratatele internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Astfel Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 nu au respectat prevederile Constituţiilor din 1952 şi 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind şi dispoziţiilor art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire". Întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituţia, cât şi Codul civil, ca lege organică, au prioritate, urmează ca cele două decrete enunţate mai sus să nu aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora pot fi revendicate de adevăraţii proprietari sau de moştenitorii acestora.
Întrucât imobilul revendicat nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil şi bunul nu a ieşit, legal, din patrimoniul adevăratului proprietar, respectiv a moştenitorilor acestuia, pârâta-recurentă SC H. SA. Constanţa nu poate opune cu succes reclamantei şi intervenienţilor principali contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul F.P.S. şi F.P.P., actele de proprietate ale reclamanţilor fiind de preferat faţă de faptul că emană de la adevăratul proprietar şi, având o dată mai veche, sunt mai bine caracterizate.
Hotărârile pronunţate în cauză au respectat dreptul la apărare a tuturor părţilor, inclusiv a intervenienţilor accesorii, cărora, în calitate de chiriaşi în imobilul revendicat, deci de simpli detentori precari, li s-au îngăduit să-şi formuleze apărări proprii ce, adesea, au depăşit limitele impuse precaritatea detenţiei.
Întrucât art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conferă persoanei îndreptăţite opţiunea de a alege calea acestei legi ori să continue judecata începută anterior conform dreptului comun, se constată că reproşul adus instanţelor în sensul că nu au soluţionat cauza potrivit legii noi se priveşte ca nefondat.
Faţă de cele ce preced, recursurile declarate de cele două pârâte şi de cei patru intervenienţi accesorii se constată a fi nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
Cu referire la recursul promovat de intervenientul accesoriu L.C. este de observat că acesta nu a declarat apel, achiesând astfel la soluţia primei instanţe şi ca atare, nu mai poate omisso media, peste calea de atac a apelului, să o deducă judecăţii recursului, astfel că demersul judiciar al acestei părţi este inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele RA E.D.P.P. Constanţa şi SC H. SA Constanţa şi de intervenienţii D.E., F.G., M.A. şi V.I. împotriva deciziei nr. 99/A din 25 iunie 2003 a Curţii de apel Galaţi, secţia civilă.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de intervenientul L.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenţi la 36.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A.H.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3189/2003. Civil. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3137/2003. Civil. Revendicare constatare nulita... → |
|---|
